”A iubi este lecția supremă a devenirii noastre!”
La mulți ani, Emilia Popescu!
Am făcut spectacole memorabile
Actriță de teatru, film și televiziune, fiica balerinei Malu Iosef – care este şi coregraf pentru trupe de teatru – şi a lui Emil Popescu, actor la operetă, Emilia Popescu este absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București, clasa profesorilor Olga Tudorache și Florin Zamfirescu.
A debutat cu rolul Ilinca din ecranizarea Moromeţii, în teatru s-a impus cu Marlene de Pam Gems, în regia Cătălinei Buzoianu, iar în 2004, cu rolul Martha din Cui i-e frică de Virginia Woolf pentru care a luat Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, Brașov, ediția a XXII-a.
Începând cu stagiunea 2002 – 2003 este actriță a Teatrului de Comedie, iar de anul trecut (2020) face parte şi din trupa Teatrului Naţional, unde a jucat în Preşul de Ion Băieşu.
Mirese fără voal
De Ziua Internațională a Teatrului, pe 27 martie 2020, actrița a scris un text pe care îl redau pentru că îi dezvăluie crezul în arta sa:
„Sălile de spectacol goale, ca nişte mirese fără voal, părăsite la altar. În timp de război muzele tac. Mute. Aşteaptă cuminţi sărbătoarea. Actori, spectatori stăm cuminţi-acasă- cu speranţa că ne vom reântâlni. Mai buni, cu mai puţine orgolii, recunoscători doar că putem fi pe scenă. Cine(mai) are nevoie de teatru? NOI. Cei care-l facem, cei care-l visăm, cei care-l respirăm. Sperând că vor mai fi câţiva care vor să viseze împreună cu noi, aşteptând vremuri mai „sănătoase” vom sărbători anul acesta Ziua Teatrului cu amintiri”.
”Reporter: În ce stă libertatea ta?
Emilia Popescu: Mă surprinde întrebarea asta pentru că nu ştiu cât sunt de liberă. Nu ştiu cât sunt de liberă. Mă simt liberă atunci când pot să spun foarte relaxată NU. Când pot să refuz. Asta îmi dă o stare de confort şi de libertate. Şi din păcate am învăţat să spun NU târziu, după 40 de ani.
Cred că este unul dintre avantajele înaintării în vârstă , puterea de a refuza foarte senin fără să te mai gândeşti, ce explicaţii să dau, ce scuze am, ce trebuie să spun. Nu, nu trebuie să spun nimic! Pur şi simplu spun NU şi încă unul din avantajele (râde) înaintării în vârstă este că nu mai trebuie să minţi atât de mult. Nu mai trebuie să fii diplomat, hai să zic aşa, dar poţi să-ţi permiţi luxul de a spune lucrurilor pe nume şi poţi să spui NU.
Dar nu ştiu dacă sunt liberă. Ăsta este segmentul psihologic aşa , adică din punct de vedere psihologic mă simt liberă când spun NU sau mă simt liberă când sunt pe o plajă în Grecia, dar LIBERTATEA cu majuscule, nu ştiu dacă am dobândit-o. Nici măcar pe scenă.
Reporter: Care este miracolul vieţii tale, dacă ai avut parte de vreunul?
Emilia Popescu: Fetiţa mea, Maria, şi faptul că … două miracole, unul este copilul meu şi al doilea, am trecut printr-o intervenţie chirurgicală care putea să lase sechele, puteam să rămân paralizată şi iată că nu am rămas, a fost o minune.”
(din interviul acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info, în iunie 2018)
Drumul meu către teatru a fost în firea lucrurilor
„Drumul meu către teatru a fost în firea lucrurilor. Sunt copil crescut în teatrul de Operetă, la Tăndărică, printre costume, păpuşi supradimensionate, în mirosul specific al cabinelor şi al scenei.Dacă îţi intră în sânge acest miros eşti contaminat pe viaţă. Cu toate astea, la început a fost pianul. Mama a considerat că e obligatoriu să facem muzică, aşa că eu am făcut pian şi fratele meu violoncel. Am crezut că acesta va fi drumul meu până când, într-o zi toridă de iulie în 1980 am mers la o filmare la domnul Pintilie, la De ce trag clopotele, Mitica? Mama era coordonatoarea balului şi s-a gândit să mă ia şi pe mine la figuraţie, în ziua aia. Fatal. Bolintin, destul de insalubru, lume multă, panglici de hârtie creponată, cei mai mari artişti munceau fără să crâcnească, într-o armonie tăcută. Am hotărât că aşa vreau să fie viaţa mea. Şi aşa a fost. Primii 12, 13 ani au fost victorioşi. De la intrarea „din prima” la facultate, la clasa doamnei Olga Tudorache, până la trupa teatrului Bulandra, din care aveam să fac parte. Totul a fost o poveste parcă, prea bine scrisă, ca să nu se termine mai devreme decât m-aş fi aşteptat. Intâlnirea cu Moţu Pittiş (Florian Pittiş) a fost esenţială în cariera mea. Cu două roluri diferite, principale, care mă puneau foarte bine în valoare am devenit din studentă, colega lui de teatru. Eram o trupă tânără care lucra cu LiviuCiulei, Cătălina Buzoianu, Ducu Darie (Alexandru Darie).
În rolul Marlene Dietrich
Am făcut spectacole memorabile (Poveste de iarnă, Trei surori, Iulius Cezar), am lucrat cu Tocilescu Libertinul, prima piesa regizată de Horaţiu Mălăele – Cafeneaua, care s-a jucat 24 de ani. Până când ….m-am mutat la teatrul de Comedie şi m-am reîntâlnit cu Cătălina Buzoianu, care a avut această năstruşnică idee să mi-o ofere pe Marlene Dietrich. O experienţă profundă, ca orice parcurs cu regizoarea Cătălina. Ea te plimba prin lumea ei barocă şi, cumva, ajungeai la personaj, fără să-ţi dai seama. Ştia să te motiveze şi să te biciuiască, în acelaşi timp. A avut încredere în mine, a pariat şi se pare că n-am dezamăgit-o. Pentru mine a fost o experienţă unică, am putut să cânt la un nivel profesionist, pe scenă în calitate de actriţă. Şi asta se întâmpla în acelaşi timp când jucam şi Chiriţa, tot muzical. Două experienţe, care mi-au demonstrat ce pot. Mult. Străini în noapte, regie, Radu Beligan. Cu Florin Piersic. O întâmplare fericită, total neaşteptată, care a însemnat enorm, pe planul notorietăţii.”
(sursa)
Citește și Primul spectacol de teatru în limba română
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
