Adela Toplean arată cum societatea contemporană trăiește aproape ”exclusiv din pretenții” și din impostură.

Mai mult, impostorul e gălăgios, vexat.  Iluzia pe care noile tehnologii o oferă, cum că oricine poate deveni orice și oricum, după cum îi trăznește lui, e la ordinea zilei în mediile înstărite. Bineînțeles că rezultatul unor intervenții care țin doar de generarea de imagine, nu și de conținut, e impostura.

Un fost halterofil transformat în suavă pe cale artificială nu poate întruchipa decât aparențe, într-un final. Un lucrător într-un supermarket îmbrăcat în cocoș nu știe ce înseamnă să te fi născut cocoș, el e un imitator, un mim, un comedian. În mod analog cei care își construiesc o altă identitate din aparențe, prin imitație, sunt niște închipuiți, niște ”wanna be”. Spre deosebire de lucrătorul de la supermarket, ei se iau în serios, însă.

Oricum aceste pretinse ”presiuni ale nevoii” de schimbare de identitate, clamate ca suferințe psihologice devoratoare, sunt mofturi din lumea întâi. Penibilul, în acest context, este că dorința de artificializare, de transformare, de mutație e calificată drept ceva ”vital” de același rang cu instinctele fundamentale sau cu foamea. În paranteză fie spus întreaga polologhie postmodernă asta vrea: să prioritizeze chestiuni de nișă și să disemineze confuzie în privința a ceea ce e primordial, să relativizeze totul de așa manieră încât, de exemplu, ”dorința de carieră” să apară ca fiind o stringență de același calibru cu aspirațiile sexuale sau cu nevoia de afecțiune.

Un sărman peruan, chel și fără dinți, care n-are ce pune pe masă sigur nu e chinuit de faptul că e ”non-binar” sau ”gender fluid” și că societatea nu îi recunoaște dorința de a fi altcineva decât l-a făcut natura.

Fiecare dintre noi e îngrădit din născare, are un anumit potențial, înzestrări generice. Dacă te naști o delicată de 1,50, visul de a deveni Schwarzenegger, la propriu, cu ajutorul noilor tehnilogii (chirurgie, antrenamente etc) nu e decât răsfăț în grad foarte înalt, o deviere indusă de industria cinematografică, de publicitate. Nu le-ar fi venit strămoșilor astfel de idei, chiar dacă nu se simțeau deloc grozav în pielea lor. Ideea că natura ”greșește” și că omul o corectează sau că e ”nedreaptă” e perfect justificată în condițiile în care cineva se naște cu o boală incurabilă, cu un handicap sau chiar cu o problemă de dismorfie, cu anomalii. Chiar și urâțenia merită corectată.   Dar identitatea e o chestiune care se dezvoltă, firesc, în funcție de datele genetice proprii, nu un produs de marketing de luat din galantar. Iar a încuraja astfel de rătăciri nu e un act de înțelepciune și bunătate umanistă, ci o dovadă de rătăcire și lipsă de discernământ. Normal e să putem face diferența între aspirația nobilă de a repara anomalii naturale și dorința de a controla natura până la denaturare. 

Una e să vrei să devii Madona și alta e să vrei să pari Madona. Dacă vrei să devii, atunci e necesar și un antrenament care să te poate conduce la performanțele ei vocale, artistice, expresive. Impostura nu constă în faptul că ajungi să întruchipezi un model, ci că îi simulezi aparențele și ai pretenția de autenticitate.  De exemplu, nu poți părea un mare sportiv sau pianist, acolo se ajunge prin efort. Nu e suficient să ai ”un vis”, bani și chirurgi plasticieni la dispoziție.

Convingerea mea e că nu te poate nici împlini nici neferici prea tare felul în care apari în ochii celorlalți dacă ești capabil de o performanță sau de virtuți care să te facă puțin mai autonom și dacă imaginea de sine înglobează conștiința acestor virtuți și a valorii personale, probate concret.

Când omul operează doar cu substanțe imaginare, firește că se simte nesigur. Valoarea personală și stima de sine neacoperite de o realitate sunt șubrede, fragile. Sigur că un  bărbat pe tocuri plânge că nu îi e apreciată feminitatea, e și firesc, nici el nu se ia în serios! Aici fac o paranteză: se întâmplă foarte des ca nici unei femei senzuale, fine și atrăgătoare să nu îi fie lăudată feminitatea la fiecare colț de stradă. I se poate întâmpla și ei să fie apreciată pentru alte calități sau să fie ignorată sau orice. Oamenii nu sunt datori socialmente să îi bage în seamă pe alții sau să se holbeze la viețile altora. Cei mai mulți sunt absolut indiferenți față de străini. Or impostorii care umblă la imagine vor să fie remarcați cu orice preț, și aici e ”drama”.

Umblatul gol pe stradă nu e decât un mod de a încerca să atragi atenția, un act demonstrativ, o sfidare la adresa normelor sociale. Isteria vremurilor actuale este ”lipsa limitelor”, libertatea e confundată cu lipsa oricărei îngrădiri și cu refuzul oricărei norme sau condiționări biologice, morale, sociale.

Nici măcar în școli nu mai vor oamenii să intre pe merit, vor să o facă pe criterii non-valorice. Trăiesc cu pretenția că li se cuvine orice.

Că se încearcă șteregerea ierarhiilor valorice din societate din rațiuni comerciale, înțeleg. Că elementul de scandal sau de senzație primează în fața celui de calitate, care de cele mai multe ori e discret, e limpede. Dar din capul propriu nu are nimeni cum să le șteargă. Încă trăim sub spectrul eticii drepturilor.

Omul are dreptul să se automutileze  și să își implanteze pene și să își facă lobotomie, treaba lui. În spațiul public nici măcar nu mi-ar atrage atenția un om cocoș. Ce spun, însă, e că nu se pune problema ca în forul meu interior sau în viața mea personală să pun pe același plan un ins pe care îl percep ca pe un răsfățat și ca pe un simulant și o ființă pe care o consider admirabilă. N-am de gând să mint că valorizez, ceea ce doar tolerez și înghit. Nici să accept în sinea mea. În spațiul public să fie orice… ignor. Însă dețin dreptul de a valoriza și de a ”privilegia” în viața proprie ceea ce cred eu că e  autentic, profund și că merită prețuit. La mine acasă eu fac legea și acolo nu se ascultă, de exemplu, menele și nu intră picior de răsfățat! Așa cum are oricine dreptul să umble în scutece pe stradă și eu am dreptul, în viața personală și în mintea mea, să trăiesc cu gusturi, preferințe și ierarhii. Mai am și dreptul să scriu despre ele.