În vremurile de post dinaintea marilor sărbători creștine, prilej pentru introspecție, așezare a gândurilor și privire atentă înăuntrul nostru, vă propunem câteva vorbe pline de înțelepciune ale părintelui Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai sensibili promotori ai învățăturii creștine.

Nicolae Steinhardt, supranumit și Sihastrul de la Rohia, a fost cunoscut îndeosebi pentru extraordinara călătorie de la iudaism la ortodoxie mărturisită lumii de dincolo de temnițele politice în volumul de memorii „Jurnalul fericirii”.

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.

Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.

Sursa foto: marturisitorii.ro

Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

Mă refer la din ce în ce mai folositul şi mai răspânditul verb „a se descurca”, unul dintre cele mai abjecte şi mai odioase din lexicul românesc. A-i spune cuiva: „descurcă-te” înseamnă a lansa o invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt.

„Descurcă-te” înseamnă, de fapt, fă ce ştii, orice-ar fi, numai să iasă treaba ori să existe aparenţa că a ieşit. „Descurcă-te” este expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii… Mărturisesc că este un subiect care mă obsedează. Simt şmecheria cum târcoleşte în jurul nostru, asemenea unui duh rău şi cum vrea să ne prindă în laţul ei pe care-l cred ireversibil.

Noi, pe vremea noastră, aveam un verb, poate la prima vedere analog cu „a se descurca”: verbul „a răzbate.” Numai că „a răzbate” avea cu totul altă conotaţie şi ducea la cu totul alte valori. Răzbătător era omul care, prin muncă şi capacitatea sa, înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa.

Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.

În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.

Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc. E şi foarte deştept.

Sursa: ziuarulmetropolis.ro

Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.

Ce înseamnă credinţa? Încrederea în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin <<cei milostivi>> este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale. Mila e un simţământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească, sau şi mai precis: o stare harică.
Simţământul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile şi nouă cu neputinţă de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile şi mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecţiunea, mărinimia, frăţia, bună voirea. Dar nu se confundă cu nici unul din ele. Le împreunează, le şi depăşeşte.
Şi dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat şi definit. Este, mai presus de orice, o simpatie, o compătimire, o compasiune. Şi ce dezvăluie elementele acestea de compunere – sim, com – decât tocmai părtăşia, capacitatea de a ieşi din tine însuţi, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simţi şi suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el.
Pe scurt spus, mila presupune facultatea de a te părăsi pe tine însuți şi de a lua locul altuia, fără a-l judeca.„
 
 ”Dăruind vei dobândi”, Ed. Mănăstirii Rohia, 2006, pag. 175-176

Citește și Ehei, scrisul e boierie mare si har, Interviuri cu Nicolae Steinhardt