A fost odată ca niciodată… demult, pe când ziua națională era pe 23 august și Crăciunul avea miros de portocale… Într-un cartier muncitoresc dintr-un orășel așezat pe valea Moldovei…
O școală.
Bine, era o școală mică, doar pentru clase primare, să nu vă imaginați acuma că era cine știe ce liceu de prestigiu. Nici nu țin minte să fi avut vreun nume. Adică, ba da, avea, că noi toți din cartier îi spuneam „Școala nr. 4”. Era fosta școală evreiască a orașului, o clădire veche, cum mai poți să vezi azi în multe dintre orașele din Moldova. Construită înainte de război, era din aceea cu tavan înalt, ferestre mari și o curte în care odihneau câțiva castani bătrâni.
O minunăție de școală.
Acolo am învățat eu până în clasa a patra.
Ba să mă iertați. Ce spun eu învățat? Acolo am fost Ștefan cel Mare, fotbalist, șoim al patriei, elev de serviciu, pionier. Acolo m-am îndrăgostit prima oară, m-am julit la genunchi, mi-am facut vaccinurile. Acolo am prins Revoluția.
Acolo. La Școala nr. 4.
Plină era curtea aia, în fiecare pauză, de chiote și alergătură, campionate de fotbal, câte-o păruială pe ici, pe colo, șotronul desenat pe ciment, fete care săreau coarda… Ce să mai.. Acolo era centrul lumii.
Lumea copilăriei mele.
Eu eram proaspăt făcut pionier și eram al naibii de mândru de treaba asta. Mi se pare că mă făcuseră la un moment dat și ceva comandant de grupă sau cam așa ceva dar m-au mazilit repede că eram prea pramatie. Mi-a părut rău, că-mi plăcea șiretul ăla albastru la cămașă. Mi se părea că mă face, așa, mai important. Mă rog, nu m-a ținut mult supărarea că, până la urmă, tot mi-au dat și mie o funcție. Secretar sau ceva pe acolo.
Țin minte că eram vreo patruzeci în clasă. Toți, care mai de care mai năzbătăios. Învățătorul nostru săracul trebuie că avea nervi din oțel forjat. Bine, nici metodele lui de disciplinare nu prea țineau cont de ultimele descoperiri psihopedagogice. Da, am apucat vremurile alea în care trebuia să stai cu mâinile la spate, îți luai cu rigla la palmă și trebuia să fii tuns cu breton. Musai cu breton. Niciodată n-am înțeles de ce. Adică dacă mi-aș fi lăsat părul mai lung se întâmpla ce? În fine, asta ca să vedeți ce probleme mă măcinau pe mine pe vremea aia.
Într-o zi, nu mai știu de ce, tovarășul învățător nu a putut veni la școală. În locul lui a venit altcineva ca să-l suplinească.
Cu totul și cu totul altcineva.
Era o doamnă.
Înaltă, cu părul negru, elegantă și avea un parfum atât de plăcut că ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Aproape că se simțea în toata clasa. Nu prea semăna cu spray-ul Farmec, cu care eram noi obișnuiți acasă, prin familiile noastre de clasă muncitoare. Și mai avea ceva. Ceva pe care nu-l vedeam foarte des la profesorii noștri din școală.
Zâmbea.
Și avea un zâmbet atât de bun… Și frumos…
Nici nu a fost nevoie să ne roage de două ori să ne așezăm în bănci. Eram fascinați de prezența ei. Nu țipa la noi! Incredibil. Ceva nu era în regulă, ne-am zis noi. Poate e începătoare, a zis un coleg. Păi da, și poate încă nu a învățat regulile! Cum, necum, nu se auzea musca în clasă. Avea o voce caldă și un accent diferit. Sigur nu era moldoveancă de-a noastră, mi-am dat eu cu presupusul.
În ora aceea, doamna ne-a întrebat dacă știm care e cea mai frumoasă floare a toamnei. Floarea-soarelui? A răspuns cineva, timid. A, nu, copile, nu.. Sigur, e frumoasă și floarea aceea dar mai știți și altele? Uite, niște flori de toamnă, colorate și vesele, că tot suntem în octombrie.
Ne-am uitat unii la alții. În uniformele noastre bleu inchis, toate la fel, în băncile acelea din lemn, murdare și scrijelite, în sala aceea de clasă cu portretul lui Ceaușescu deasupra tablei… întrebându-ne din priviri. Colorate și vesele? Ce-ar fi putut fi?
Crizanteme, dragilor!
Crizanteme…
Și avea un surâs bun și înțelegător.
Hai să desenăm crizanteme ora aceasta. Ce spuneți?
Ne-am scos blocurile de desen și acuarelele din ghiozdan. Știți, din acelea cum erau odată. Cu păhărelul de apă în care înmuiam pensula și care, afurisitul, se vărsa mai întotdeauna până la sfârșitul orei.
Doamna ne-a desenat ea mai întâi, pe tablă, cu cretă colorată. Incredibil. Nu știu cum a reușit dar parcă erau adevărate. A transformat tabla aia neagră și plină de praf într-un grădină de crizanteme. Și ne-a spus să încercăm și noi dar nu oricum. Să inventăm și o poveste. Cu zâne. Balauri. Feți-frumoși.
Aș fi vrut să nu se mai termine niciodată ora aceea. Am colorat. Am plăsmuit personaje de basm. M-am luptat cu zmeul. Am zburat cu calul meu cel năzdrăvan. Am găsit comoara.
Era acolo.
Într-o grădină cu crizanteme.
Au trecut vreo treizeci de ani de atunci. Școala nr. 4 nu mai este acum. Au demolat-o și au construit un supermarket în loc. Chit că era monument istoric. Mă rog, pe cine mai interesează acuma de prostiile astea…
Nu mai știm nimic de doamna înaltă și elegantă, cu părul lung și negru, care i-a ținut locul domnului învățător. Nu s-a mai întors niciodată la noi. A plecat așa cum a și apărut printre noi. Zâmbitoare.
Ca o floare de toamnă.
Am avut mulți profesori de-a lungul timpului. Unii care mi-au rămas în suflet. Alții pe care i-am uitat. Dar nici unul pe care să mi se întipărească în minte ca doamna aceea. Și m-am intrebat de multe ori. Ce har să ai, ca profesor, să faci un copil să-și amintească de tine după ani și ani de la terminarea școlii? Ce anume ai putea face să rămâi în memoria unui copil cu atâta duioșie și bucurie… cum mi-a rămas mie doamna aceea profesoară.
Poate un zâmbet? Poate un cuvânt? Un gest?
Nu știu.
Știu doar că, atunci când mă întorc pe acasă, în orășelul de pe valea Moldovei, trec de fiecare dată pe lângă locul în care a fost, odată, Școala nr. 4. De fiecare dată, mi se pare că văd iar clădirea aceea veche. Cu tavan înalt și ferestre mari. Cu o curte cu câțiva castani bătrâni.
Și o doamnă înaltă, cu părul negru, desenând crizanteme pe o tablă în fața a vreo patruzeci de năzdravani…