În cuvintele lui Elvis Presley, Orbison a fost, pur și simplu, „cel mai mare cântăreț din lume”.

Cu un an înainte de 1964, când Beatles mania avea să invadeze (și) Statele Unite, cei patru fabuloși din Liverpool l-au invitat pe Roy Orbison să le deschidă turneul englez pe care tocmai îl susțineau. În prima noapte, Orbison a stârnit nici mai mult, nici mai puțin de 14 bisuri, înainte chiar ca Beatles să ajungă pe scenă.

Roy Orbison (n. 23 aprilie  1936, Vernon-Texas, d. 6 decembrie 1988, Hendersonville, Tennessee)

„Cel mai mare cântăreț din lume”

Cu toate că Roy Orbison nu avea look-ul Beatles, fanfaronada lui Sinatra sau pelvisul lui Elvis, a fost cel mai atipic sex simbol al anilor ’60. Se îmbrăca precum un vânzător de asigurări și părea de-a dreptul neînsuflețit în timpul spectacolelor sale. „Niciodată nu se răsucea”, își amintea George Harrison, care a fost în același timp uluit și încurcat de prezența scenică a lui Orbison, „era ca marmura”.

Beatles și Roy Orbison (dreapta)

Ceea ce a avut Orbison a fost, însă, una dintre cele mai distincte, versatile și dezmierdătoare voci din întreaga muzică pop.

În cuvintele lui Elvis Presley, Orbison a fost, pur și simplu, „cel mai mare cântăreț din lume”.

Baladele sale iau piatra și-o înmoaie

Orice artist, atunci când apare pe scenă, are momentul său de recunoaștere, acel tremolo care se ridică din public, așa ca un val care crește și apoi zbfff! lovește în semn de acceptare a luării în posesie…

La Roy Orbison, asta nu se întâmplă când el intră în scenă și nici atunci când vocile din fundal îngână silabele fără sens „Dum dum dum dum-bedoo-wah ” cu care începe melodia „Only the Lonely ”…

La un spectacol Roy Orbison, momentul epifaniei vine când el se apropie de microfon și glăsuiește precum soarta: “Only the lonely/Know the way I feel tonight.” (Doar aceia care sunt singuri/ Știu cum mă simt în această seară)

Atunci piatra se înmoaie și fiarele amuțesc până și în pădurea celui mai negru suflet.

Vocea Orbison, de la începutul până la mijlocul anilor șaizeci, când a înregistrat douăzeci și două de hituri de top 40, și până la sfârșitul marii balade, în 1988, a sunat întotdeauna la fel ca cea a amintirilor și viselor noastre: pură, dureros melancolică cu explozii de pasiune invariabil numite „ca de operă”, revărsând copleșitor puterea sentimentelor unui bărbat, singuratic în cântec, înnegurat de iubiri pierdute și temeri de miezul nopții.

Citiți și o altfel de biografie a lui Roy Orbison

Roy, fără veșnicii ochelari

Noapte după noapte să fi urcat pe scenă, nemișcat în lumina reflectoarelor, înnodând piesă după piesă:  “Crying”, “Running Scared”, “Oh, Pretty Woman”, “In Dreams”, ”A love so beautiful”, cu versuri care să clameze că dragostea e în joc, dar cu o voce care ar putea convinge că însăși viața e în joc, publicul ar fi fost plin de oameni care să se gândească exact la același lucru: „Dumnezeule, sună exact ca în 1960!”.

Claudette

La fel de distinctiv precum vocea sa cu întindere pe trei octave și tehnica neortodoxă de scriere a cântecului, a fost și stilul lipsit de strălucire al lui Orbison, descris de unii drept „geek chic”. Lovit atât de icter cât și de probleme de vedere pe când era copil, Orbison avea o piele pământie, ochelari groși de corecție, ca să nu mai amintim de comportamentul timid. În timpul turneului său din 1963 cu Beatles, el și-a uitat ochelarii în avion înaintea unei emisiuni, ceea ce l-a obligat să poarte ochelarii inestetici de soare la emisiunea din acea noapte. Deși a considerat incidentul „jenant”, acest look i-a devenit imediat marcă.

O privire în viața lui Roy

Aspectul s-a potrivit de minune cu muzica sa, deoarece versurile sale erau marcate de o vulnerabilitate incredibilă. Într-o perioadă în care muzica rock mergea mână în mână cu încrederea și machismul, Orbison a îndrăznit să cânte despre insecuritate, dureri ale inimii și teamă. Persoana sa scenică a mers mult spre contestarea idealului tradițional al masculinității agresive în rock ‘n’ roll.

Roy, Claudette și Roy DeWayne, 1957

Deși prima jumătate a anilor ’60 a cunoscut ascensiunea fulgurantă a stelei Orbison, a doua jumătate a deceniului a adus tragedii cumplite. Prima care a lovit în plin a fost când soția sa, Claudette, a pierit într-un accident de motocicletă, în 1966, și din nou când doi dintre cei trei fii au murit într-un incendiu al casei, în 1968.

În urma acestor dezastre, un Orbison devastat nu a reușit să mai genereze multe hit-uri, în schimb a continuat să-și vânture calvarul în turnee, muzica lui nu s-a oprit, având să renască din cenușă.

Oh, Pretty Woman

Considerată una dintre cele mai mari melodii din toate timpurile, a fost un succes numărul unu pentru Roy Orbison. „Oh, Pretty Woman” a petrecut trei săptămâni în topul topurilor din toamna lui 1964.

Aceasta i-a adus lui Orbison numeroase premii chiar și după moartea sa. El a scris piesa împreună cu Bill Dees.

Roy și Claudette (Pretty Woman :))

Titlul a fost inspirat tot de soția sa, Claudette, care întrerupe o conversație pentru a anunța că va ieși. Când Orbison a întrebat dacă are bani suficienți, Bill Dees a exclamat: „O femeie drăguță nu are nevoie niciodată de bani”.

„You Got It”

Roy Orbison a cântat pentru prima data „You Got It” cu doar câteva zile înaintea morții, în cadrul unei ceremonii care a avut loc în Belgia. Aplauzele publicului s-au prelungit minute bune. După această apariție, artistul s-a întors în America susținând în Ohio ultimul său concert.

Avea, la acea vreme, planuri făcute pentru un turneu grandios care trebuia să aibă loc în Statele Unite și Europa.

N-a mai fost să fie… pe 6 decembrie, dupa ce s-a plâns de dureri în piept, inima sa a zvâcnit spre nemurire. Muzicianul american Roy Orbison, aflat în plină renaștere a carierei datorită supergrupului său, Travelling Wilburys, moare din cauza insuficienței cardiace la vârsta de 52 de ani. Albumul său, Mystery Girl, terminat în momentul morții sale, este lansat în ianuarie 1989.

foto tumblr.com

Citește și Cel mai faimos Happy Birthday

Luminița Giurgiu

Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.