Spațiul public este un mediu ostil, concurențial, cerebral, rece, indiferent, este o piață și un ring de box. Agora nu este un loc prietenos în care sunt menajate sentimente, e un loc de coexistență, al tuturor, adică al unor inivizi care nu au consimțit să fie împreună, dar sunt nevoiți să o facă.
Spațiul privat, dimpotrivă, este un mediu care trebuie să ofere protecție individului, în care acesta trebuie să își găsească puterile și confortul, în care să fie pus în valoare, apreciat, înțeles.
Libetatea de expresie neîngrădită e un crater permanent de gâlceavă. Spațiul public este unul conflictual. În relațiile din viața particulară și intimă, fie ele alese sau nu (și aici mă refer la rude) e absolut vital dreptul de a nu fi ofensat și el trebuie să treacă înaintea libertății de exprimare pentru că e vorba de un univers al relațiilor sensibile. În orice relație particulară autocenzura este cheia armoniei și înțelegerii.
Într-un mediu definit social în termeni raționali și parcelat prin legi și norme de conduită sensibilitățile individuale trec, inevitabil, pe un plan secundar. În fața lor primează alte valori. În mediul intim și privat valorile sensibile sunt primordiale. Societatea nu are răspunderea de a proteja sensibilități ci adevărul, justiția, raționalitatea. În schimb familia sau partenerul de viață au îndatorirea morală de a o face sau de a părăsi persoana dacă nu o pot frecventa fără să o ofenseze. Cele mai multe abuzuri se produc între părinți și copii și între partenerii de cuplu tocmai grație caracterului lor semi-secretizat. În public, o ofensă gravă e sancționată moral de către comunitate oricum… În context intim e imposibil.

tumblr.com

Mai mult, aș spune că libertatea de expresie este o chestiune care are sens doar concepută în spațiul public. În intimitate vorbim de onestitate, sinceritate, deschidere, confesiune. Sunt chestiuni de nuanță. Libertatea de expresie e una publică, de tribună.

Care sunt limitele, granițele libertății și care sunt cele ale expresiei?
Libertatea are sens și este legitimă în măsura în care nu implică o atitudine strict anti-socială și nimic mai mult. Actul de a înjura un guvern sau o personalitate politică aflată la putere, de exemplu, implică un tip de libertate care uzitează un limbaj agresiv, dar acest limbaj nu are doar menirea de a șoca, irita și dezgusta, ci și aceea de a sublinia puterea individului în raport cu cea abstactă, instituțională sau politică.
Autocenzura se impune în relațiile directe interumane între egali, din rațiuni de civilizație și armonie, cum spuneam, dar sunt situații în care ofensa în sine este o forțare deliberată a libertății de expresie menită să îi asigure subzistența și voi discuta doar două cazuri, ca să nu o lungesc.
Cazul Hebdo și cazul Jordan Peterson.
Caricaturiștii de la Charlie Hebdo au fost în mod deliberat ofensatori la adresa credinței musulmane tocmai pentru a întări valorile liberale ale civilizației laice. Au fost apărători militanți ai secularismului și ai dreptului la blasfemie.
Dreptul la blasfemie și ofensă religioasă presupune faptul că libertatea oricărui individ de a contesta vocal simboluri și valori religioase este mai importantă decât discomfortul celor care se simt lezați în pietatea lor de aceste contestații.
Băieții de la Hebdo au plătit cu viața dreptul de a ironiza o religie. Caricaturile acelea nu sunt nici capodopere intelectuale nici opere de artă, nu au altă valoare decât aceea de a împinge la limită libertatea de expresie.
Cei care au spus post-tragedie ”Je suis Charlie” făceau explicit următoarea declarație: ”sunt PENTRU ironizarea oricărei credințe religioase. Nu am respect necondiționat pentru nimic. Nu sunt de acord să mi se spună ce e blasfemie și ce nu. Mii se ani au fost oamenii schingiuiți și uciși pentru diverse sortimente de blasfemie, pentru credințe și necredințe. Să mai renunțăm la simțul sacrosanct și să punem libertatea gândirii mai presus de tabuurile religioase”. Acesta era mesajul băieților de la Hebdo. În cazul lor lupta pentru secularism a fost dramatică. Ei, practic, erau gardienii gândirii seculare.
Pericolul impunerii unei legi a blasfemiei există în orice țară în care religiozitatea virulentă și fundamentalistă atinge procente mai mari de 50%.

Cazul Peterson. Omul a refuzat să se adreseze interlocutorilor cu niște pronume inventate menite să susțină o propagandă ideologică care vizează disoluția genurilor tradiționale.
Încercarea de reformare a limbajului în funcție de miza unei doctrine pseudo-politice coincide, arată el, cu un act de poliție a gândirii.
”Ofensa” devine armă ideologică în mâna unor feminiști de val trei și progresiști care vor să distrugă complet percepțiile directe, firești, asupra genurilor, care sunt date în primul rând de aparențele fiziologice și de asemenea vor să elimine orice criteriu de asociere între gen și sex.
E o formă agresi vă de ”social engineering”. Jordan Peterson se opune acestei doctrine. (În paranteză fie spus și eu).
Un om ale cărui convingeri sunt acelea că ar exista o corespondență naturală între sexul oamenilor și genurile tradiționale trebuie să aibă dreptul de a-și apăra ideile în fața presiunii unui întreg aparat de propagandă.

Sigur că e imoral să îi spui unui om în scaun cu rotile: handicapatule!
Dar nu e imoral să spui: deși sunt pentru drepturile femeilor și deși sunt militantă împotriva hărțuirii consider că mișcarea #metoo este instrumentată politic și că s-a propagat în detrimentul imaginii și demnității femeilor și chiar a victimității lor reale.
Faptul de a critica feminismul de val trei – ceea ce fac de multișor- nu te face adepta violenței împotriva femeilor sau a retragerii drepturilor lor cetățenești. N-a pus feminismul monopol pe demnitatea umană a femeilor, e doar o ideologie ca toate altele. După cum n-a pus Freud monopol pe cunoașterea și înțelegerea sexualității umane. Teoriile lui nu sunt o vacă sacră, sunt contestabile, dacă au temei științific.
Și din acest punct de vedere libertatea trebuie apărată.
Știu destule feministe militante de rit nou care se ofensează când ascultă trei fraze rostite de un liberal obișnuit. Și ce să facem? Să interzicem liberalismul clasic?
Fanaticii se ofensează din tot ceea ce contravine moralei și convinerilor lor. Ce e de făcut?
Fiecare are o anumită formă de fanatism și o anumită doză de intoleranță la ceva.
Fanatismul se educă prin îndoctrinare. Libertatea de a i te opune e vitală.

Așa cum unii au intoleranță la lactoză și nu interzice nimeni laptele de pe piață, unii au intoleranță la discursuri care le pun în pericol și în dubiu convingerile.
Dacă ar fi să ținem cont de toate sursele de ofensă posibile atunci am interzice orice discurs.
Repet, nu sunt adepta dreptului de a insulta fără nici un alt temei.
FAPTUL CĂ SE ÎNJURĂ DOUĂ VECINE NU E LIBERTATE DE EXPRESIE, CI DOAR EXPRESIE A LIBERTĂȚII.
E o mică nuanță esențială.
Iar valoarea schimbului lor de replici nu poate fi echivalată cu cea a faptului că băieții de la „Sex Pistols” cântau injuriosul ”God save the queen”, atacând violent o putere pe care o găseau abuzivă.

Citiți și Despre educație, de aceeași autoare…