ca un orb pipăi formele timpului
gând apasând pe alt gând
și palmele îmi devin femei despletite
arzând
prima noapte de dragoste
într-un ultim atom de memorie
pe mângâiatele coapse timpul
se năruie
drumul îngust ca o cicatrice
litere de ceață și de înfrângere
dezmiardă în treacăt vinul
prin catetere
Citește și îngeri șterg praful
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.