Recitind „Oratori, retori și limbuți”, studiul lui Titu Maiorescu, spiritus rector al grupării Junimea de la Iași, îmi dau seama cât de mult se simte lipsa unei școli de înaltă clasă în România. Unde „ni sunt oratorii de altădată”, am putea spune, căci e destul de rar să auzi un discurs cu ținută. La TV, discursuri din Parlament. Oratori, retori sau limbuți? Cine să mai știe? Mă întreb ce înțelege românul de rând.

Mă gândesc la discursurile lui Nicoale Iorga. Și la discursurile personajelor caragialiene, la celălalt capăt al cărții. La felul în care marele nostru dramaturg dinamitează moravurile „soțietății” peste care apasă umbra epocii fanariote. Ce spunea el? Că pamfletul este arma cu care inteligența se apără de ignoranță, și e bine să revolte, să incite spiritul, să trezească sentimente, fie ele și negative. Arghezi îl numea, metaforic, „Pumnul contra stupidității”. Acum lumea nu face altceva decât să se plângă, să arate cu degetul, să bârfească sau să se retragă în afara lumii, complăcându-se în rolul de spectator. Sau să înjure, dar deja vorbim despre o altă specie.

Toate mi se par atitudini neconforme cu statutul de om modern, implicat în viața societății și a lui însuși, adoptând conformismul ca ultima șansă la a respira. Pentru că  există pretutindeni surse de nemulțumire, e și firesc să fie așa, pentru că altfel n-ar exista evoluție. Toate marile idei au pornit de la contracararea celor vechi, iar astăzi ne bucurăm de efectele lor și îi pomenim pe cei care au avut curajul să le pună pe tapet. Cu tact, perseverență și încrederea în bine.

Și iată arma omului curajos și treaz la minte:  pamfletul, această modalitate inteligentă de a exprima, cu mijloacele unui limbaj personalizat prin uzul subtil al limbii, deficiențe ale unor persoane sau ale unei societăți, de ce nu.

Oare de ce e atât de puțin uzitată această „armă” inofensivă, dar producătoare de efecte benefice? A trecut vremea când femeile scriu numai romane de dragoste sau scrisori, iar bărbații orice (și nu fac discriminări), dar n-a trecut vremea în care femeile să înceteze a mai fi considerate „sexul slab”. Libertatea de expresie e o lege pentru fiecare, indiferent de sex. Degeaba ne lamentăm, dacă nu știm să oferim soluții.

„Un adevărat pamflet este o operă de cel mai strălucit talent, dacă nu este chiar strigătul unui geniu. Pamfletul pretinde adevărată ştiinţă expusă într-o formă plăcută şi o pană fără cusur, pentru că pamfletul trebuie să fie fără greşeală; fraza trebuie să fie scurtă, tăioasă, caldă, plină de imagini – adică să aibă patru calităţi care emană de la geniu.” (H. de Balzac)

Exemplul cel mai elocvent:

„Baroane” a fost publicat în publicația „Informația Zilei“ în data de 30 septembrie 1943. Pentru acest text, Arghezi s-a aflat în detenție în lagărul din Târgu Jiu din 2 octombrie 1943 şi eliberat la 30 decembrie 1943. Un act de îndrăzneală pe care nu s-a sfiit să și-l asume. Câți/Câte dintre noi am fi avut curajul de a înfățișa, cu mijloacele literaturii, o atitudine atât de fățiș revoltată față de fapte care (ne) deranjează, câți/câte suntem gata să străpungem zidul gros al conformismului în care băltim, de atâta amar de vreme?

„Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei.” (T. Arghezi)

Uneori, lucrurile merită aduse în față și spuse pe numele lor adevărat, dincolo de edulcorațiile prefăcute de dragul de a nu leza fapte abominabile. Ne-am pierdut adevăratele valori, toată lumea o recunoaște, dar suntem eufemistici în a le scoate din noroi și a le înfățișa în adevăratele culori. Poate am fi mai buni dacă ne-am schimba, dacă n-am predica bunătatea în cuvinte goale și citate, în loc să îmbunătățim lucrurile în felul în care ne pricepem cel mai bine, unii cu vorba, unii cu fapta.

Ne revoltăm pe niște lucruri de suprafață, în loc să mergem la rădăcina lor putredă și să o scoatem. Ne-am obișnuit să stăm deoparte și să vociferăm, în spatele unui paravan care să ne protejeze.

Behind-bars-505b8a9287b40_hires

Sursă foto: pxleyes.com

Iată ce scria Arghezi, fără să se teamă că va fi închis sau împușcat.

„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! Ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială.

Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi!

Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…“.

Citiți și „Millenials” sau provocările generației actuale…