Exilul e sentimentul înstrăinării.
Ca să simți că aparții unui loc sau unei culturi, unei comunități, relația aceea trebuie să aibă rădăcini adânci. Omul metropolitan e un nomad. Orașele, încă de la început, au adunat laolaltă necunoscuți, oameni care nu aveau legături strânse. Sunt, de la origini, spații semi-virtuale, incubatoare ale unor fantezii colective și individuale. Societățile contemporane au în prim plan spiritul nomad în toate posibilele accepțiuni ale termenului. Totul e în continuă schimbare și mutație. Te simți acasă atunci când ai pământul tău, când aparții. Când te poți lega de ceva peren: de natură. De un deal, de un câmp. Când ai o familie a ta, care nu se destramă în câțiva ani. Căsătoriile actuale se fac și se desfac cu lejeritatea cu care se fac și se desfac contracte de muncă. Sunt cel mai adesea relații experimentale, tranzacționale, temporare, reversibile. O familie e altceva. Nu poți aparține unui fenomen în descompunere, mutabil, atât de ușor perisabil.
Exilul nu mai ține acum de un prizonierat într-un spațiu sau mediu străin. În primul rând pentru că a dispărut reperul prim: acasă. Ești în exil în raport cu ce, dacă te-ai născut în ghetou? Exilul s-a deplasat pe coordonata temporalității. ”Acasă” nu mai e ”undeva”, ci ”cândva” și acel cândva nu mai e și nu va mai fi. Ca să te poți întoarce undeva trebuie ca acea ”lume” să persiste, să continue să fie. Dar contemporanii nu mai au o lume, noțiunea e una spectrală, rămasă rezidual în vocabular fără să mai aibă un corespondent real.
O lume e un cosmos comun, e un fel de a fi împreună.
Statul e o ficțiune, nu produce atașamente, nu e un loc, un spațiu, un timp de care să te simți legat… O lume. O nație e un produs pur al conștiinței, nu o realitate intrinsecă, perceptibilă, palpabilă, un organism social viu cu care să poți relaționa direct. Oamenii nu pot iubi abstracții, constructe pur mentale, raționale, ci un mediu vital, o atmosferă. Se leagă de o comuniune umană, reală, nu de o concepție.
Ultimele generații au trăit îngropate în virtual, viața lor s-a aliniat unor linii de fugă. Ca să nu te simți în exil trebuie să ai un destin. Contemporanii nu mai au destin. Nu mai au nici destinație. Doar oportunități. Nu se mai întreaptă spre ceva pentru că tot ce clădesc peste zi, singuri sau împreună cu alții, se destramă peste noapte. Viteza cu care realitatea cunoscută se transformă afectează și alterează resursele de implicare. Ritmul în care contemporanii migrează de la o slujbă la alta, de la o realitate mundană la alta, de la un mediu cultural la altul îi impiedică să prindă rădăcini în ceva.
Mi-a plăcut mult o reflecție a Adelei Toplean: ”nu poți avea un stil de viață dacă nu ai o viață”. Simularea conviețuirii nu produce sentimente autentice, legături.
Întregul sistem de existență e un exil perpetuu. E un mediu de interferență minat de simulari și virtualizări. O cutie de rezonanță a însingurării și neîntâlnirii. Oamenii își caută rostul peste mări și țări sau dau târcoale, nostalgic, locului pe care îl numesc ”acasă”, deși e o casă-fantomă sau bântuită. În orașele contemporane nu trăim ”împreună”, nu împărtășim ceva. Concurența și adversitatea și cultul performanței nu fac societate, ci sapă și dezmembrează orice sentiment social. Apartenența e o trăire organică, nu rezultatul unei autosugestii. Nu poți să aparții unei comunități care nu e propriuzis comunitate, unei societăți care nu te cunoaște, care nu te conține, pentru care nu ești decât un caz, o unitate numerică, un stomac de hrănit, un salariat, ”asigurat” sau ”neasigurat” medical.
Distanța dintre fiecare și fiecare a crescut exponențial pe măsură ce uneltele au devenit tot mai sofisticate. Tehnologiile modelează și modulează conviețuirea și comunicarea, nu mai relaționăm direct, pe viu, ci (inter)mediat, ele transformă simultan și psihismul, acest organism care se adaptează la orice mediu. Tehnologiile au ajuns să ”facă” omul, să îl reconstruiască, reinventeze, să îi dicteze.
”Civilizația spectacolului” este compensarea sau consolarea pentru faptul că nu mai avem o lume, propriuzis, ci doar un mediu de tranzit dintr-o ficțiune în alta, dintr-un construct himeric în altul.
Nomazii din naștere nu pot resimți exilul ca atare, ci doar ca pe o continuă stare de insuficiență, de tânjeală și melancolie. Ca pe o absență dureroasă și indefinită. Sunt într-o continuă escapadă și ”rătăcire”, călători prin viață, angajați într-o călătorie fără destinație. Pasageri. Omul contemporan nu poate opri risipa, nu poate evada din virtutalitate, din imaginar, nu se poate trezi din tensiunea migrației perpetue, se sufocă în propriile așteptări, simte că ”viața e în altă parte” și fugărește fără scăpare năluca.
Exilul e un ”destin” colectiv, nu individual acum, dar se resimte ca o criză a destinului. Nu mai ești menit să fii cineva, cumva, printre semeni, ci să devii neîncetat, să te ”reinventezi”, să te reajustezi, să te recalifici și reorientezi printre tot-mai-nesemeni. Expresii precum ”cursuri de formare continuă” sau de ”dezvoltare personală” dau măsura alienării individualității în sine. Experiența de viață e o formare și o dezvoltare continuă pentru oricine, nu e nevoie de învățătură teoretică pentru asta. Dar într-o societate anomică toți stagnează, căci nu creștem și nu ne formăm și nu ne dezvoltăm cu adevărat decât prin legăturile profunde cu alții, prin experiențe vii.
Nu poți suplini imagiar și teoretic o lipsă reală de conviețuire și afiliere și apartenență.
Nu ne putem plânge simultan de alienare și însingurare, de dispariția consensualităților, cutumelor și valorilor colective și de presiunea externă a unui ”creier colectiv”, a unei autorități care dictează modele de coexistență. Acest creier se formează de la sine, Babelul se autogenerează și haosul social, care e în esență neîntâlnire, produce dictatură prin simplul fapt că oamenii nu se mai cunosc, nici între ei și uneori nici pe ei înșiși, ci se inventează și proiectează și evaluează, se etichetează, se ”definesc”, se concep, nu mai ies din câmpul viziunilor.
Stereotipul nu e totuna cu valorile consensuale gestate în comunitatile tradiționale la care contribuie organic, firesc, toți cei care le aparțin… Nici nu există valori personale, ”unicat”, toate se leagă de un ”împreună”. Stereotipul este contra-valoare, e dicteu și dictare. Nu se naște natural între indivizi care împart un mediu, un climat vital comun, circula ca un virus între inși care nu se cunosc, indiferenți, care nu se plac, care n-au o realitate mutuală. Tensiunea dintre natură și civilizație a devenit prăpastie acum. Stereotipul nu e o valoare, e întotdeauna dicteu. Normă oarbă sau fetișism social. Indiferent dacă vizează ”viața sănătoasă”, ”fericirea”, ”salvarea naturii” sau ”libertatea”. Valorile sunt automat pervertite când sunt convertite în sentințe și rațiuni de a judeca și condamna, când sunt instrumentate autoritar.
Tehnologiile au creat non-natură.
Criza conviețuirii e produsă nu de exacerbarea individualității, ci de anihilarea ei. Într-o familie, într-un sat, fiecare se știe cu fiecare, individualitatea e un dat, e incontestabilă. Nu poți exista, ca individualitate, în relații formale și formalizate, în situații în care ești instrumentalizat, plasat într-un rol, într-o funcție sau redus la o imagine, ”imortalizat”. Suflul viu al cuiva, sufletul, se exprimă în alte condiții, atunci când îți poți permite să fii întreg, liber, autentic, când poți râde și plânge și simți și te poți exprima în felul propriu, integral, în liniște, neconstrâns de convenții și conveniențe, de obligația de a servi un rol sau o funcție. Când ești doar o apariție fulgurantă, un discurs, o imagine, un agent social, o ”poză” asupra căreia fiecare poate proiecta necontrolat orice îi vine, practic nu ești nimeni.
Tocmai în asta constă exilul: în condamnarea de a rămâne un străin, un necunoscut, indiferent cine ai fi. E un prizonierat, o sentință de a purta mereu o mască sau de a fi confundat cu una.
Sentimentul că trăiești aievea nu îl poți avea în singurătate. Viața neîmpărtășită nu e viață, e doar un vis care devine, cu timpul, otrăvitor.
M-am întrebat de ce sunt legată de mare. Pentru că marea e natură și e a nimănui. Marea e leagănul celor fără pământ, al exilaților.
