despre morți numai de bine
despre morți numai de bine
nu-i așa?!
când mi s-a-ntâmplat mie, am fost îngropată
cu fața în jos, au spus ca
să pot vedea cerul, oricum
viața mi-o petrecusem cu
capul veșnic în nori, toate-mi păreau
caraghioase și răsturnate
nu era cazul să fac taman acum
vreo excepție, noblețea e o fată suplă
cu gâtul atât de lung că poți urca pe el
până în miezul cerului, de-acolo
îți iei de-ale minții, cele necesare
pentru un trai decent cu capul sus
altfel, în urma ta nicio calitate
n-ar lăcrima sincer
și norii n-ar mai fi sicriașe
cu niște bijuterii scumpe
închise-n cutia
ta craniană.
foto sursa
***
privești cu inocența edenică a nisipului umed
această piață sentimentală te
cheamă și te respinge:
înfiorarea pielii la geamătul saxofoanelor – elefanți lenți unduind
muzical pe morminte-n ediție de buzunar
… Citește și înfiorare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
