În mai toate perioadele și contextele în care o anumită ideologie încearcă să își impună paradigma apar fenoneme culturale asociate.

Propaganda și tezismul se insinuează lent și sigur în mai toate reprezentările și mentalitățile comune.

Apare, de asemenea, ideea de artă cu mesaj, care prezintă ”modele” de conduită. Cenzura acelor materiale care nu se aliniază cerințelor  se produce, invariabil, sub un pretext sau altul.

Pe vremea comuniștilor personajele principale ale unei piese literare sau cinematografice sau dramatice trebuiau să fie ”exemple”.

Cenzura este, în primul rând, a realității în complexitatea ei, complexitate pe care arta adevărată, chiar dacă nu reușește să o redea, o invocă. Tot ceea ce nu serverște cauzei ideologice e ignorat, camuflat, mascat.

Fiecare putere, în manifestările sale abuzive, cenzurează ceea ce nu îi convine.

Sunt unele societăți care își ascund săracii, drogații, șomerii…

! ”Ce exemplu dăm noi tovarăși”? spuneau cadrele din comisia de evaluare a operelor, în comunism, ”dacă prezentăm poporului  tineri depravați, bețivi, fără ideal?”

În al doilea rând, în culturile cu pronunțat caracter tezist, accentul cade pe mediul social; existența, cu toate dimensiunile ei tinde să fie redusă și înghesuită în reprezentări și concepții în planul relațiilor de putere sau cu puterea. Un plan care poate fi determinat pe coordonate măsurabile.

Ce e social e concret, palpabil, evident, nu are nimic obscur sau abscons, transcendent, inefabil. Nu poate fi ”secretizat”.

Uneori ”dictatorul” și-a implantat deja vocea în sinea majorității: e mentalitatea publicului larg.

Trăim într-un moment în care e imposibil să scrii despre ratarea femeilor sau a oricărei categorii considerată ca fiind supusă istoric discriminării… Și, evident nu mă refer la o maimuțăreală de împlinire care e ”cariera” sau ”gloria mundi”, ci la chestiuni de ordin existențial care au în vedere dragostea, sexualitatea, maternitatea, familia.  Cultura dominantă le vrea în posturi ”favorabile”, de învingători. Și chiar sunt din perspectiva ideologiei en titre. Dintr-una umanist existențialistă, însă, e greu de spus. Mai exact nu garantează nimic șansa nimănui la fericire. Micile compensații aduse de faptul de a avea ceva ”succes” în termeni sociali nu scutesc pe nimeni de boală, angoasă, disperare, singurătate. Pentru problema unui destin greu sau a lipsei de orizont și de șansă în viața reală, adică aceea a trupului și sufletului, nicio societate nu are soluții…

Cei mai mulți dintre semenii din lumea așa zis ”evoluată economic”, indiferent de sex și caracter, își ratează viața încarnând modelele recomandate, ei eșuează pe acele planuri pe care ideologia le ignoră și cenzurează, le ocultează, pretinde că nu ar exista sau nu ar fi importante. Altminteri, adaptați și  cu cele mai perfecționate mașinării de  și bine înșurubați în angrenaje sociale, corporatiste, bine instruiți să se auto-instrumentalizeze fiind performanți profesionali se știe că sunt!

”Dar ce exemplu dăm, tovarășă Bernea, dacă scriem despre femei disperate și care se gândesc la sinucidere deși au o carieră? Și, cum, tovarășă, să vă puneți în postura de ratată, fie și într-o poezie?‘

Evident, doctrinarea  e un rău benign. Ea nu poate opera dincolo de planul propriu de referință care e foarte limitat. Ea nu are nici o putere asupra zonelor care chiar contează, în sens existențial. Nu se poate pune cu fibra cu care ne naștem sau cu destinul generat de ea, nici într-un sens, nici într-altul, nu ne poate nici distruge nici salva, nu ne poate scoate de pe orbită.

În general, orice formă de manipulare se adresează mediocrilor și adaptabililor, dresabililor, care sunt ei înșiși predispuși să trăiască la periferia propriei ființe, confuzi, fără o conștiință a destinului și identității puternică, nu celor care au un anumit nivel de profunzime și libertate, căci acestea îi obligă, vor, nu vor, să opună rezistență.

Dintre cei care nu sunt manevrabili sunt și oameni fără școală. Nu mai cred de ceva vreme în puterile propagandei. Nu cred că vreo formă de învățământ sau de educație socială, de cultură poate radical influneța pe cineva (familia mult mai degrabă). Sunt atei care trăiesc în societăți teocrate. Sunt umaniști sau mari mistici care au trăit în plină dictatură comunistă.

Nicio doctrină și nicio ideologie nu au puteri decât aspra celor care au deja în sinea lor ceva care rezonează cu ele.

Nu cred deloc în legătura dintre clasa socială și gradul de rafinament, sensibilitate, adâncime sau noblețe al unei conștiințe.

Am fost crescută, în familie, în spiritul unor valori și învățată să le recunosc. Indiferent dacă omul are patru clase sau e vreun geniu, dacă e galben, verde, roz sau mov, dacă poartă 35 sau 47 la pantof îi recunosc imediat trăsăturile și manifestările care sunt în legătură cu acele valori dintre care cele mai importante sunt dăruirea de sine, pasiunea și modestia (adică puterea de a admira).

E foarte posibil ca un ins educat și instruit să fie, moralmente, un narcisist, un arogant, un fanfaron sau un tiran.

***

Ceva mai puțin beningnă decât propaganda – care în principiu impune cu obstinație și furie reducționistă, cumva maniacal,un set de valori pe care nu le lasă să fie expuse vreunui examen critic –  este comercializarea valorilor de orice fel. Ele pot fi mult mai ușor compromise prin popularizare și cultură de mase decât prin denigrarea la care sunt supuse de valurile de valori ”noi”.

Industrializarea a orice degradează până la disoluție acel lucru.

Spre exemplu, tocmai valorile pe care a bătut monedă societatea de consum: confortul, nevoia de delectare și plăcere imediată, accesibilă au fost compromise. Au fost îngropate în supra-abundență.

Era industrială, înainte de a produce condiții de viață mai bune, a ucis, sărăcit și otrăvit cât a putut.

Spiritul postmodern a compromis libertatea, prin supralicitare.

Spiritul religios a fost compromis de excesele de zel ale credincioșilor.

Umanismul s-a împotmolit în corectitudine politică.

Pornografia a compromis sexualitatea.

Când valorile alunecă în trivialitate, când sunt bagatelizate și devin extrem de accesibile sau de ”comode” își pierd miza, devin ”gratuite” sau foarte ieftine.

Și plăcerile pot fi trăite cu rafinament, profunzime, sensibilitate sau porcește, grobian și grosier. Cu cât sunt mai accesibile cu atât le scade prețul, e un principiu economic universal valabil.

Lăcomia, invidia, arivismul sunt greu de ținut în frâu, ele perturbă adesea simțul măsurii.

Culturile se prăbușesc mâncate ca de carii de superficialitate mai des decât distruse de cuceritori.