Canterbury
Ți-aduci aminte, îți spuneam că la Canterbury vin pelerini din toată lumea de aproape 850 de ani, fiind unul dintre cele mai vibrante locuri de pelerinaj din întreaga lume.
Acestui loc și evenimentului asociat i se datorează și opera de temelie a literaturii engleze moderne, celebrele „Povestiri din Canterbury”. Despre limba folosită de Chaucer – autorul lor – în aceste povestiri, se spune că „a transformat cărămida în marmură”, defrișând astfel terenul pe care, peste un secol, Shakespeare avea să-l transforme într-o superbă grădină.
Se înțelege așadar că, pentru toată lumea, principalul punct de interes al orașului este catedrala. Grandioasă, atât ca dimensiuni fizice, cât și ca importanță și semnificație.
Am ajuns în fața ei chiar puțin înainte de a se deschide, sub un soare cald de mijloc de septembrie, aproape incredibil pentru locuitorii obișnuiți mai curând cu ploile, în acest moment al anului.
Intru din nou, după mulți ani de când intraserăm împreună, și mă cuprinde același sentiment de apropiere de Dumnezeu pe care l-am mai avut în câteva lăcașuri de cult din lume. Inexplicabil, fără legătură cu mărimea lor sau religia în spiritul căreia au fost construite. Dar diferit ca percepție. De exemplu aici, în imensitatea uimitoare a acestei catedrale gotice și aproape de altarul unde a fost asasinat mișelește arhiepiscopul Thomas Becket în anul 1170 (mișelește, pentru că fiecare biserică este, sau ar trebui să fie, un sanctuar, un loc de siguranță absolută pentru oricine), parcă mă aștept ca vocea lui Dumnezeu să rezoneze grav de undeva de sus, de incredibil de sus, dintre dantelăria complicată de arcuri ogivale în care se termină mănunchiurile de stâlpi înalți și nu prea groși, ca niște mesteceni tineri,care sprijină bolta neverosimil de înaltă. Așa cum, în modesta bisericuță din lemn alb, stând singuratică (și neîncuiată) pe un mal înalt din Islanda, bătut de vânturile Atlanticului de Nord, am simțit cumva atingerea divină de aproape, ca venind de pe băncuțele vecine celei pe care mă așezasem, simple și vopsite în albastru.
Pășesc încet și cu sfială pe pardoseala din piatră lustruită de timp și de pașii oamenilor. Generații întregi de oameni. Cele nouă secole jumătate de existență (începută în 1070 și terminată în doar șapte ani) îmi dau un sentiment de atemporalitate, ca și cum aș putea fi oricare dintre cei care au trecut pe aici și m-aș putea întoarce în timpul lor din orice veac. Nu încerc, potențialul îmi e de ajuns și oricum nu m-ar interesa cu adevărat să mă întorc decât în timpul tău. Al tău și al meu.
Mă apropii de locul în care a fost asasinat arhiepiscopul Thomas Becket, sanctificat la scurt timp după aceea datorită unor vindecări miraculoase, se spune. E marcat de două săbii suspendate în formă de cruce, de care sunt atașate altele două, îndreptate amenințător și sugestiv în jos (cavalerii care au comis sacrilegiul au fost patru). Și, de-o parte și alta, două lumânări mari, veșnic aprinse.
E foarte puțină lume înăuntru, așa că pot admira în voie toate caracteristicile stilului gotic care, la lăcașurile de cult, îmi (și ne) plac cel mai mult: arcele care se intersectează peste ușile groase din lemn, înguste și rotunjite în partea superioară, cu încuietori metalice complicate. Sau arcele care formează rozete de piatră ce susțin și, în același timp, detensionează bolta, ale căror intersecții sunt marcate de vechi blazoane nobiliare. Dantelăria din piatră în care sunt încastrate ferestrele cu vitralii superb colorate din care veghează sfinții. Jilțurile înalte și masive din lemn sculptat pe care se vor fi așezat mai marii vremii. Și atâtea și atâtea altele.
Catedrala și întregul Regat Unit sunt în doliu profund după trecerea în neființă a suveranului cu cea mai lungă domnie din întreaga sa istorie, Regina Elisabeta II, iar asta așterne o sobrietate reținută peste tot și toate. Ies și parcă sobrietatea se dizolvă instantaneu sub soarele orbitor care inundă strada, mijindu-mi ochii până aproape de închidere.
Arunc o privire în lungul străzii principale, High Street – desigur, nici ea încă prea aglomerată, și automat pornesc în josul ei. Calc automat, ca într-un vis care nu s-a încheiat, căruia eu nu i-am dat voie să se încheie. Pentru că atunci când am fost împreună ploua și timpul era foarte scurt, în afara catedralei n-am apucat să ne plimbăm deloc prin oraș. Și era păcat, ne-a părut rău…
Mă încântă casele cu arhitectura specifică dinastiei Tudor, păstrate în perfectă stare, mângâiate de soarele de mijloc de septembrie. Chiar dacă li s-a schimbat destinația, firma a rămas cea originală. De exemplu, „The Old Weavers House, A.D 1500” (Vechea casă a țesătorilor, anul 1500) e acum restaurant, „The Little Inn, built 1503” (Micul han, construit în 1503) a devenit Sun Hotel etc. Abia mă abțin să nu urc cele câteva trepte care duc spre frumoasa intrare în „Royal Museum and Free Library”, situat într-o clădire superbă de secol mult rămas în urmă, dar intru, doar pentru câteva minute, într-un anticariat. Doar de dragul fațadei sale din alte secole trecute și a mirosului de cărți vechi, deși n-am nici timp să le răsfoiesc, nici bani să le cumpăr. Dar mi-ar plăcea enorm (ne-ar, știu..) să pot petrece măcar o zi intreagă printre ele și să le ascult poveștile sau tainele.
High Street se termină în una dintre vechile porți de intrare în oraș, monumentală ca un castel mai mic, așa că ne întoarcem, descoperind detalii trecute cu vederea mai devreme. Pe o stradă laterală văd, de departe, o construcție ultramodernă și mergem până acolo să vedem ce e. E Marlowe Theatre și abia când o văd îmi amintesc că unul dintre cei mai talentați și inovativi dramaturgi elisabetani, Christopher Marlowe, s-a născut aici. Poate, dacă n-ar fi murit la doar 29 de ani într-un duel, Shakespeare ar fi trebuit să-și împartă faima cu el. Înapoi pe High Street, acum observ și casa în care s-a născut ”Kit”, cum îl alintau contemporanii. O casă mică, simplă, cu un singur nivel și o mansardă nu prea înaltă, colț cu Peter Street, nu e de mirare că nu mi-mi-a sărit în ochi de prima dată. E acum „Cafe – Restaurant, www.marlowesrestaurant.co.uk”.
Mi-ar plăcea să beau o cafea cu Kit la el acasă, dar timpul îmi neagă, din nou și implacabil, orice dorință: în radă la Dover, prin care trebuie să trecem din nou fără oprire, uriașul vas de croazieră al companiei Costa probabil că își pornește deja motoarele, nerăbdător să plece spre alte mări și alte țări și alte zări. Peste puțin timp, the white cliffs of Dover îmi rămân tot mai în urmă, închizându-mi în spatele lor visul care abia mi se reînchegase.
Corina Ciolacu
