Depresia nu e neapărat pentru oamenii bogați. Ea nu se uită la contul tău din bancă. O doare la bașcheți că ai vilă sau trăiești modest în douăzeci de metri pătrați. E insensibilă la marca mașinii pe care o conduci și nu dă două parale pe hainele de brand cu care te împopoțonezi în încercarea de a îndulci amarul zilelor care curg egal.

Depresia, my friend, e o curvă perfidă unsă cu toate alifiile, care se aliază de cele mai multe ori cu vreo frică pe care o găsește bine cuibărită prin cine știe ce cotlon al subconștientului tău. Bat palma și pun la cale împreună un plan perfect prin care să te distrugă lent, dar sigur, cu puterea picăturii chinezești.

Dacă tu crezi că depresia îți bate într-o zi la ușă – Ta-daaaa! – și îți spune Hello, am venit și eu în vizită, te înșeli amarnic. Cu depresia te pomenești în casă pur și simplu, o găsești într-o zi prin toate sertarele, dulapurile, după perdele, în cuptor, în baie și habar n-aveai că a intrat. Nici nu știi pe unde, pentru că n-a sunat la ușă niciodată. S-a infiltrat prin pereți, a intrat pe ferestrele larg deschise în diminețile în care, de dragul aerului răcoros de toamnă, ai scos capul pe geam și ai inspirat profund… deznădejde.

Depresia se joacă neîncetat cu mintea ta, fără ca tu măcar să știi ce trăiești. Crezi că ești bine, că lupta ta de zi cu zi cu morile de vânt are un sens, că micile victorii vor duce undeva, că singurătatea din cuplu nu e adevărată și oricum e mai bine așa decât să fii singur pe bune. Te păcălește spunându-ți că ești puternic și poți lua un număr infinit de lovituri în plex, nimic nu te dărâmă, ești invincibil, nu te consumi niciodată, mai e mereu o mică rezervă din tine pe care o poți folosi la nevoie. Și când nu mai poți, tot mai poți puțin.

Perfida asta te amăgește că viața ta nu are sens decât în acest carusel amețitor din care, dacă te oprești, vei fi aruncat cât colo și acela va fi sfârșitul. Trebuie, deci, să te învârți necontenit, din ce în ce mai repede, ca într-o centrifugă. Pentru că numai așa ea va putea extrage toată seva din tine, pentru ca tu să rămâi gol, iar ea să te poată umple.

Și numai  când ea va da peste răscoale vei înțelege că este în tine, în toate camerele tale și nu o poți alunga. O vezi, o simți, dar nu i te poți împotrivi. O privești în ochi, cu ochii tăi pierduți care, de fapt, nu văd nimic. Nu mai e nimic dincolo de retină, nicio lumină, niciun viitor. Înăuntru, frig, întuneric și toate fricile lumii strânse ciorchine. Ai vrea să te ridici, dar ai uitat să faci și cele mai elementare lucruri. Ai vrea să strigi după ajutor – pentru că numai cineva din afară te mai poate salva – dar strigătul tău e mut. Și oricum nimeni nu are timp să te audă. Toți sunt prinși în același carusel și nu aud nimic afară de muzica bâlciului.

Se va găsi, poate, cineva care, măcar în treacăt, îți va citi strigătul în privirea pierdută, te va strânge în brațe, te va lua de mână și te va duce la un vraci de suflete care te va scoate din mrejele perfidei.

Nu va fi ușor. Va trebui să deschidă toate ferestrele ce au fost bine zăvorâte, să deretice, să alunge tot praful, să golească toate sertarele și să rearanjeze totul. S-ar putea să fie nevoie și de doze șoc de iubire. Și de tihnă. Și mai ales de asigurarea că viața are sens și în afara caruselului.