Câteva petale de poezie semnate de doi poeți români pe care i-am descoperit de curând… spre încântare!

Costel Stancu
„Se ivește, miraculos, din ea însăși,
ca ziua din noapte, ca noapte din zi. E așa
vulnerabilă, că pînă și botul unui miel de lapte
o poate răni. Încerc să o ating, se retrage-nlăuntru-i,
ca soarele în lună, ca luna în soare. I-aș pune
un inel pe deget, dar cine îndrăznește să
i-l măsoare? Nu-i de aici: abia atinge pămîntul
și rămîn misterioase urme în cer. În preajma sa,
eu încep și sfîrșesc, cum pe o floare de piatră
un fluture efemer. Cînd o privesc, un tunel de frig
mă taie în două, tîmpla începe să-mi bată. Viața mi-e
mai nesigură decît zborul păsării între ou
și săgeată. Ori a peștelui ce a ieșit, într-o
dimineață senină, din mare. Fii blînd cu mine,
Doamne, chiar de nu-s vrednic: fă-mă nebunul
tău, dar nu mă izbăvi prin uitare!”
***
„Nu aştept nimic.
Vii tu, femeie, înşelătoare ca luna
pe cer, ziua.
Chiar dacă frîngi piciorul păsării,
ea tot nu va şchiopăta, niciodată, în zbor, îmi spui.
Eu tac.
Înlăuntrul meu se rupe un pod,
se părăseşte un stup,
se risipeşte o herghelie.
Mă simt un călău în legitimă apărare,
o albină pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,
un strop de lapte supt, pe furiş, de la mama.
O cascadă de îngeri e acum viaţa mea.
Ce cuvînt îi poate opri prăbuşirea?
Oare nu eşti tu acela care,
altădată, a eliberat un porumbel alb dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.
Eu tac rotund.
Am băut şi vinul şi apa.
Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.”
* * *
„Eu şi Celălalt – doi sălbatici
care se privesc, întîia oară, într-o oglindă.
Eu sparg oglinda,
convins că vrea să îmi fure chipul.
Celălalt adună cioburile, să poată reconstrui, mai târziu, lumea distrusă de mine.
Într-o zi, am tras o săgeată în soare şi el a sîngerat ca un războinic rănit.
O vreme n-a mai apărut pe cer.
Mi-a fost teamă de întuneric, dar Celălalt m-a ţinut de mînă ca pe
un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
Apoi am vrut să înec luna, însă fiind prea departe am înlocuit-o
cu licuriciul ce zbura fericit peste rîu şi i-am legat o pietricică de picior.
De unde să visez eu că Celălalt va face povara să-i fie mai uşoară decît răsuflarea noului-născut?
Odată am încercat să-mi ucid stăpînul cu un fagure de miere otrăvit.
Celălalt, prefăcut într-un roi de albine, l-a alungat, împiedicîndu-l să guste din el.
Şi cîte altele! M-am săturat ca de cîte ori cînd stric ordinea lumii, să vină Celălalt şi s-o îndrepte răbdător!
Vreau să mă lepăd de Celălalt, să-l alung, să nu-l mai simt sub piele.
Viaţa mea să nu mai semene cu un pod deminat în fiecare noapte de un somnambul!
Urlu.
Celălalt, liniştit, mă priveşte.
De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decît, pe fundul apei,
o jumătate de peşte?”
***
Geo Galetaru
„și ce-ar mai fi de spus
copacii cresc
într-un anotimp neliniștitor
privim pe geam
la silueta subțire a amurgului
acolo se cuibăresc micile singurătăți
ale clipei
acolo animalele tale blânde
inventează o nouă insulă”
***
„ne-am obișnuit să povestim despre una și alta.
ne-am obișnuit să batem cuie în sicriu.
iarna cărăm zăpada în pod
sub privirile unei păsări necunoscute.
totul are un sens, totul se înscrie într-un program prestabilit.
anii trec ca niște iepuri cosiți din goana trenului.
alungăm porumbeii de pe acoperișuri,
strivim sub bocanci păpădiile din deal.
suntem atenți la toate și nu ne scapă nimic.
din când în când ne uităm în oglindă,
încântați de acest provizorat fermecător.
deschidem fereastra să intre aerul sănătos,
să vadă vecinii cât de fericiți suntem.
doar spre seară mâinile noastre descresc
și-atunci se ascund speriate sub plapumă,
ca niște animale lovite brusc de lumină.”
***
„din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu știu prea bine ce
parcă cineva îmi șoptește pe unde să calc
și ce fel de haine să port
e toamnă și lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele și trandafiri
în grădinița invadată de vacarmul greierilor
duminica e o pată vorbitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
și să car zăpada în casele oamenilor
ca și când le-aș duce cărți poștale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
și-așa viața asta abia ne mai încape între coperțile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
venind dintr-o scurtă pribegie forțată
ca-n povestea aceea cu ferestre înghețate
și ierni ambalate-n pungi de plastic
mama mușcă dintr-un măr și mă privește în tăcere
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzește încă viețile”
***