La începutul lunii acesteia, au devenit virale pe internet, după care au fost chiar și mediatizate, mai multe filmări în care grupuri de romi din Huedin comandau/contractau blesteme de la preoți ortodocși. Aceste blesteme aveau ca scop concret pedepsirea unui presupus inculpat/”păcătos” care ar fi batjocorit o fată dintr-o anumită familie care aparent ține foarte mult la tradiții.[1]

În una dintre filmări, care a fost înregistrată în biserica supranumită Catedrala Moților, părintele se pune în genunchi, iar după rostirea rugăciunii oficiază blestemul împreună cu părinții victimei. Filmarea aceasta m-a preocupat și mi se pare esențială din punct de vedere al articolului, întrucât prezintă un scenariu mai complex.

Această filmare, ce a avut loc în jurul datei de 1 martie, prezintă un scenariu surprinzător în care nu doar că se oficializează blesteme, care în niciun caz nu sunt permise de BOR, dar învinuitul și victima sunt pus în sicrie și nevoiți să se blesteme, jurându-se.[2] Iar datorită acelor scenarii rupte de realitate, care au parcă origini în alte lumi, în lumi rupte de noi, de valorile și normele noastre, s-au formulat câteva întrebări.

Pe de o parte, fireasca întrebare: de ce aceste ritualuri, pe de altă parte, de unde vine nevoia acestor blesteme, dar mai ales de ce mai este nevoie de așa ceva în perioada noastră? În asemenea context, în care viața unor persoane se desfășoară pe un alt plan al realității, despre ce cultură vorbim? Unde mai poate fi găsită în această poveste, căci altfel nu poate fi văzut,  chiar și o urma vagă a revoluției sexuală și care este poziția femeii? Nu în ultimul rând, cum se metamorfozează cultura romă și cum  balansează între erosul netrăit și moartea temută?

Pentru înțelegerea din ce cauză a avut loc acel ritual și care este nevoia căreia îi servește, este necesară, cred eu, o perspectivă psihanalitică. Deoarece, în literatura de specialitate psihanalitică, începând din 1918, medicul vienez Sigmund Freud a clădit dinamica întregului mecanism psihic pe două concepte fundamentale. Aceste două fundamente fiind impulsul vieţii, în care Freud a regrupat elementele specifice impulsului sexual[3] (din această cauză în continuare se va folosi denumirea de instinct sexual – EROS), iar al doilea este impulsul morţii (THANATOS). Acest din urmă impuls luptă împotriva impulsului vieţii, instinctului sexual, şi urmăreşte reducerea organismului la starea iniţială de non-existenţă.[4] De asemenea, pentru o abordare mai potrivită, în cercetarea prezentă, impulsul morții va fi înlocuit prin constructul de conştiinţa morţii. De asemenea, literatura de specialitate psihanalitică observă numeroase tabuuri legate atât de moarte cât și de viață.

Deci, căutând originea atitudinilor dezvoltate de acel grup de romi, în privința sexualității trăite/ respectiv netrăite, nu poate avea o simplă origine conștientă, ci prezintă reziduuri ale inconștientului. Astfel, poate fi exemplificată într-un mod metaforic, parcă rupt dintr-o poveste, raportul dintre impulsul sexual și cel al morții. Încălcarea presupusului tabu atrăgând grave urmări, care culminează cu pierderea propriei vieți. Bineînțeles, în anume perioade, aceste tabuuri serveau  evitării unor situații îngrijorătoare, fiind folosite drept normative socio-culturale.

Însă, în ceea ce privește originea propriu-zisă a ritualului, se ridică și alte probleme. Spre exemplu, ceea ce am remarcat, este afirmația etnologului Delia Grigore, conform căreia „acest tip de jurământ nu face parte din cultura tradițională rromani, pentru că Rromanipen-ul consideră tabu relația cu moartea, inclusiv cu arsenalul obiectual al acesteia, de pildă sicriul.”

Deci, din punct de vedere mai mult creștin, dar nu numai cultura romani prezintă similitudini cu atitudine culturală unitariană. Aceasta în contextul în care psihanaliza culturală dezvoltată în perioada postbelică identifică  o atitudine puritană, a celor atașați de trecere, și una unitariană, ce se atașează de viață. Astfel și cultura romanii, poate fi percepută o cultură care se axează pe o existență trăită, ridicându-și un blocaj în fața chiar și a conștiinței morții.

Totuși, dacă avem în vedere o cultură ce se axează, așa zis, pe plăcerile vieții, atunci de ce nu se distrug tabuurile sexuale? În restul culturilor, chiar și într-o parte oarecare din cultura romanii revoluția sexuală și liberalizarea sexuală a însemnat slăbirea tabuurilor sexuale. Revoluția sexuală este o formă de raționalizare și înțelegerea a ceea ce înseamnă viața și plăcerile sexuale. În schimb, în asemenea contexte se adevărește iar și iar cât de mult este condus și controlat omul de irealul care-l trăiește.

Fără doar și poate, tabuizarea sexuală, în momentul de față, nu are nici ceea mai vagă legătură cu scopul în care a fost instituit. Manifestările tabuurilor sexuale din prezent au ca motiv trăirea irealului ce ne cucerește și ne ține drept prizonieri, din cauza fricii de real. Astfel, se reușește trăirea unei povești fără de sfârșit, căci realul ne rezervă suferință și un sfârșit de nedorit.

Prin urmare, cu cât este mai mare frica de moarte, și, mai ales, cu cât este mai întărit blocajul ridicat în față a ceea ce înseamnă tărâmul de dincolo, se accentuează persistența tabuului legat de plăcerile trupești.

[1] https://www.youtube.com/watch?v=nSmnRdvKHuA

[2] https://www.youtube.com/watch?v=2XdIiznXUjg&t=22s

[3] Roland Cheman, Dicţionar de psihanaliză, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, Impulsia vieţii – impulsia morţii.

[4] Ibidem.

Citiți și despre Revoluția sexuală