”Scriam de dinainte de a ajunge la şcoală. Am învăţat să citesc şi să scriu cu aproape un an şi jumătate înainte. „Legalizarea” situaţiei de a scrie versuri s-a făcut în şcoala primară, în clasa a doua. Învăţătoarea ne-a dat ca temă să povestim cum ne-am petrecut vacanţa. Trebuia să scriem două pagini şi cine termina putea să iasă în recreaţie. Am întrebat-o: „Da’ dacă scriu în versuri, câte pagini trebuie să scriu?” Credeam că o să zică cinci, dar mi-a zis că, dacă sunt în stare să scriu în versuri, pot scrie doar o pagină. Am scris-o şi am ieşit prima în recreaţie. În vacanţa respectivă primisem volumul „Iarna pe uliţă”, de George Coşbuc, cu fiecare pagină ilustrată conţinând câte o singură strofă. Era deosebită de volumele tatei, care erau acoperite de cuvinte în întregime. L-am întrebat pe tata de ce cartea mea are atât de puţine cuvinte? Iar el mi-a răspuns grăbit: „Aşa e poezia”. (Peste ani, pornind de la acest răspuns, aveam să ţin la Catedra di poesia a Centrului Montale de la Roma o conferinţă „Poezia între tăcere şi păcat” despre economia cuvintelor în poezie). Atunci, însă, la şcoală, părea că a scrie versuri e un mare câştig, iar ieşirea în recreaţie a fost primul premiu pentru poezie pe care l-am primit.”
De dragoste
”Nu mă lăsa, aşază-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,
Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur
Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele…”
foto tumblr.com
Citește și Ar trebui sa ne naștem bătrâni
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
