Dragu era un flăcău frumos și bun, blond, cu ochii negri, ca tăciunii. De când buna sa mama se prăpădise, rămăsese cu tatăl lui în satul acela uitat de lume, erau doi bărbați care aveau grijă de mica lor gospodărie. Nu se plângea niciodată și nu se dădea în lături, să-și mai ajute vecinii neputincioși, dar nici să meargă la hora din sat, unde o pierdea din priviri pe Ioana, fata cea mică a dascălului. Nu îi vorbise niciodată, dar o urmărea de fiecare dată când aceasta o însoțea la horă pe sora ei mai mare. De data asta, Dragu își propusese să îi spună câteva vorbe, sau chiar să o însoțească până la poartă.
Ziua asta de februarie era însorită, dar geroasă. Ioana purta o ie albă, cu râuri albastre și roșii pe mâneci, iar șnurul de la gât se încheia cu o fundiță roșie, ca un zâmbet larg. Hora se întețea, tinerii se prindeau veseli și entuziaști. Oamenii de pe margine priveau cu drag, urmărind ritmurile săltărețe.
După câteva hore, Ioana iese grăbită, și fuge, alături de alte fete, spre casele lor. Dragu o vede și fuge după ea, o prinde, o strigă, și o sărută pe obraz. Toată lumea surprinde momentul și ei “se logodesc” în văzul tuturor…
Dragobetele este o sărbătoare a iubirii, a românilor frumoși, care cred în puterea și în frumusețea acestui sentiment. Mica povestire de mai sus ar putea sau ar fi putut fi adevărată. Ce poveste poate fi mai reușită decât una care are în prim-plan doi tineri care își declară dragostea în fața tuturor?
Nu uitați, de Dragobete se sărută fete!
Și câteva gânduri despre sărut:
„Sărutul… primul ghiocel în grădina mângâierilor…”- Paul Verlaine
*
- „Sărutul este distanţa cea mai scurtă între doi oameni…” – Henny Youngman
- *
- „Există două feluri de a ajunge la mine: cu sărutări şi cu imaginaţie. Dar există şi o ierarhie: sărutările singure nu-s de-ajuns.” – Anais Nin
Citiți și Dragobetele, ziua iubirii la români
