Într-o iubire, când lucrurile nu mai funcționează, trebuie să înveți să știi când să renunți.
Mereu am auzit cuvintele astea. Dar cum să domolești inima când ea nu vrea să asculte deloc rațiunea? Să fii obiectiv, să ieși din imagine, să privești limpede povestea, detașat. Ok. Faci asta. O vezi, știi, înțelegi. O privești senin și clar. Problema e că simți puternic, irațional, iubire. Sau o iluzie a ei. Nu știi, nu poți face diferența. Tot ce știi e simțirea aia care te sufocă, te face să tremuri, să vrei, să ai. O imensă dorință de celălalt. Insomnii, perne sufocate de dor, de neputință.
Dimineață te uiți în oglindă, vorbești cu tine, îți spui răspicat: „Gata. Ajunge. De acum va fi despre mine, despre altceva, vreau liniște în mine, și bine.” Să te convingi de asta, îți iei o hârtie, o împarți cu creionul în două (ai auzit tu că așa se face) și-ncepi să scrii motivele pro și contra. De ce să pleci, de ce să stai? Coloana din stânga e plină, un șir lung de confirmări că primești prea multă durere. Apoi te duci în partea dreaptă a foii, încă goală, și scrii un singur cuvânt. Iubesc.
Acest singur cuvânt poate anula șirul prea lung din stânga?
Uneori acela e momentul când rațiunea își intră în drepturi, te scutură bine de tot, te face să îți iei punctul ăla pe care l-ai tot plimbat, ignorat și ascuns prin unghere, îl duci prin poveste sărind cuvinte și fraze, și-l pui acolo unde îi e locul. La sfârșit.
Alteori te ridici, arunci hârtia și continui. Pentru că te lași dus de simțire. Îi dai inimii tot ce vrea, cât vrea, cât poate duce. Arzi tot. De-abia când flacăra lasă în urmă cenușă, de-abia atunci poți merge mai departe. Fără remușcări, fără regrete, știind că ai dat tot. Și lași timpul să-și facă treaba.
E la fel ca atunci când ești răcit. Unii, ca să se trateze, se duc la farmacie să-și cumpere pastile. Alții își lasă corpul să se vindece de la sine. Cu un ceai, o lămâie, niște miere. Toți își doresc vindecarea, doar că o fac diferit. Pentru că trupurile lor sunt diferite. Și mintea, și simțirea. Construcția ființei e alta.
În iubire e la fel. Degeaba știm teoria, degeaba primim sfaturi, ascultăm păreri, ne informăm, oricum vom face ca noi. Poate că, în timp, arderile prea multe ne vor căli, ne vor învăța cumpătarea. Ne vor deschide ochii, vom vedea mai clar. Poate vom învăța să ardem mai domol, vom ști când e timpul să nu mai aruncăm obsedant lemne pe foc. Sau, poate, vom deveni atât de reci pe dinăuntru, și pietrificați, și goi, că nimeni, niciodată, nu va mai reuși să aprindă în noi nimic. Poate doar o licărire palidă care ne va aduce aminte că am fost cândva vii.
Unii știu și pot să iasă din poveste atunci când trebuie, alții nu. Uneori e bine să te lupți pentru omul pe care îl vrei, alteori nu.
Nu există rețete pentru asta.
Nimeni nu poate să-ți spună cât să o faci, până unde, și cum. Da, poți să te ajuți așa cum te pricepi. Folosindu-te de tot ce-ți face bine. Doar tu știi unde vrei să ajungi. Chiar dacă nu cunoști întotdeauna drumul. O știe carnea ta, sângele tău, fiecare oscior din tine. O știe pielea ta care te învelește, cu tot ce ești. Un trup pe care îl duci prin lume, cunoscând locuri și oameni. Un trup care te învață înotul prin apele din tine.
Sau, poate, nu te învață nimic. Doar te lasă să fii.
Ieri mâncam o înghețată de ciocolată cu mentă. La un moment dat, rațiunea îmi spunea să mă opresc. Știam că, mâncând prea mult, îmi va fi rău. Cu toate astea, îmi doream să continui să mănânc. Pentru că-mi plăcea enorm. Era bună, dulce, acrișoară, răcoroasă, îmi excita papilele gustative. Era gustul acela care nu voiam să se mai sfârșească. Înfulecam ca o nesătulă. Apoi, nu știu cum, mi-a alunecat din mână, și m-am trezit cu ea în brațe. Peste tot, ciocolată. O înghețată dementă.
Citiți și Am nevoie de kilometrul zero.
