De ce scriem
Un dialog mărturisire, un voal mângâietor ce te înfioară, o adiere cu nervuri violacee de simțire autentică, un motiv în plus (și nu pentru că ar mai fi fost nevoie) să o iubesc pe femeia aceasta care știe să pună aripi acolo unde se năruie lumi.
– De ce scriem?
– Pentru că, în primul rând, simțim nevoia să scriem. Și pentru că, probabil, undeva în noi, vorbesc din punctul meu de vedere – deși acest plural cred că se referă la femeile-scriitor… un pic lăsate în umbră, zic eu, într-o nedreaptă umbră în ziua de astăzi – găsim în noi o resursă, undeva, ceva, se deschide o supapă, cheie… Și poate cel mai probabil există și o perioadă în care scriem.
Nu cred în scrisul pentru toată viața. Nu cred în lucrurile care durează și trenează la nesfârșit. Probabil că ceva agită în noi un sentiment, o frustrare, o suferință, o chemare, un dor rămas ancestral în noi sau venind din cine știe ce existență.
Probabil că scriem să ne liniștim, să ne găsim – vorba lui Arghezi:
„Nu m-aș căuta, dacă nu m-aș fi găsit.”
Scrisul are un statut paradoxal, e o lămurire și, totodată, … o încifrare. Pe măsură ce scrii, descoperi și pătrunzi tot mai mult. E și o formă de terapie. Dacă te duci la psiholog, îți spune: „Scrie! Scrie ca să te eliberezi!”
Scrisul ne face bine… De fiecare dată când deschid cartea („Legi nescrise”), am senzația că nu sunt scrise de mine lucrurile acestea. Mi se pare că le citesc pentru prima dată și mă întreb
„cum am putut scrie așa ceva?”
Scrisul e o perpetuă răscolire, o perpetuă aducere a aluviunilor la suprafață și, în același timp, o curățare, o netezire… După aceea, vine apa aceasta a timpului, prin care suntem așa… niște frunze, și în final, lucrurile își găsesc făgașul lor, își creează drum printre munții aceștia, pe care îi străbatem în fiecare zi, pe care ne urcăm când ca un Sisif, când ca un Prometeu.
Cam asta e scrisul… e durere și plăcere, e căutare și găsire, e dus și întors… Și binecuvântat este cel care poate să pună pe hârtie și să le și scoată în public.
În ceea ce privește starea de a scrie în mine, se numește „Bel-Esprit”
Poezia nu se poate explica! Poezia este și nu este!
– Sunt 3 stări de a scrie. Starea de a nu scrie, starea de a scrie și starea de a scrie în tine. Care este cea mai apăsătoare dintre toate?
– Mi-e foarte ușor să răspund, pentru că starea de a scrie poezie, pentru mine, s-a încheiat. Nu am conștiința faptului că sunt poetă. În ceea ce privește starea de a scrie în mine, se numește „Bel-Esprit”.
Se spune că eu îți dăruiesc poezia și tu trebuie să pui inima să o citești.
… uneori, parcă nu-mi ajunge una singură!
foto arhiva personală
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
