Coborî în stația de metrou ținându-se de balustradă. Nu se simțea prea bine azi. Nici nu putea să spună exact de la ce îi venea răul. Era un soi de amețeală, parcă ar fi fost ușor confuză. Se prefigura un atac de panică? Se poate că ar fi trebuit să stea acasă astăzi, să fi sunat o colegă și să spună că nu se simte bine. Avea ceva urgent de terminat la birou, totuși. Probabil o să treacă starea și va fi bine până la birou. Nu e cazul să se îngrijoreze. Își luă o sticlă de apă de la metrou, sorbi de câteva ori și parcă se simți mai bine. Trenul veni în următoarele trei minute, nu era foarte aglomerat, ce bine. Erau și câteva scaune libere, în dimineața asta ar fi fost înțelept să se așeze, avea de mers destul. Nu apucă niciunul, însă, aproape că fu îmbrâncită de vreo trei călători grăbiți să intre și sa ia loc. E drept, aveau nevoie să stea pe scaun ca să se concentreze mai bine la jocurile de pe smartphone. Nu-și mai scoase cartea din rucsac, se gândi că amețește mai rău dacă citește acum. Se ținea cu o mână de balustrada metalică, o strângea tare, cu o teamă neconștientizată încă de a nu se trezi pe podeaua trenului. În cealaltă mână ținea sticla cu apă din care mai lua din când în când câte o înghițitură.

Între timp, lumea își continua, nestingherită, calea neabătută

După două stații, simți că e din ce în ce mai cald în vagon, deși geamurile erau deschise. Căută în rucsac ceva cu care să își facă vânt. Simțea cum i se aprind obrajii, cum căldura îi acaparează lobii urechilor și aprinderea îi amenință creierul. Se uită în jur, cu pulsul bubuind în timpane. Oamenii din vagon păreau calmi, afundați în lectura telefoanelor mobile sau a cărților. Nu păreau deranjați de căldura insuportabilă pe care o simțea ea. Începu să își facă vânt cu un pliant pe care îl găsi în rucsac, dar care nu era prea eficient. Pe tâmple începură să i se prelingă broboane de sudoare răsărite parcă dintre firele de păr strânse cuminte într-un coc în creștetul capului. Ce bine că își prinsese părul, ar fi fost tragic dacă l-ar fi avut despletit, pe căldura asta. Aerul era din ce în ce mai greu de respirat, simțea că nu-i mai ajunge deloc în plămâni, deși respira des și adânc. Efortul era aproape inutil. Genunchii începură să dea semne de nesiguranță, strânse și mai tare palma în jurul barei metalice și înteți mișcările evantaiului improvizat.

Era acum albă ca varul, se văzu în geamul vagonului și o trecu instantaneu un fior de-a lungul șirei spinării. Transpirația îi îngheță pe piele, focul se prefăcu într-o secundă în sloi de gheață. I se făcu frig. Ar fi vrut să se așeze, mai erau două stații până la Unirii, dar niciunul din pasagerii care ocupau rândul de scaune roșii nu părea abordabil. Încercă să prindă privirea unuia dintre băieții care își ridicase pentru câteva secunde capul. Tipul privise în gol, apoi spre ea pentru o fracțiune de secundă, însă nu părea că o percepuse ca o ființă vie – și în acel moment în suferință – mai degrabă se uitase prin ea, gândind strategia jocului care îi ținea mintea captivă în realitatea alternativă a telefonului deștept.

Nu avea suficientă energie să își mențină echilibrul în mersul legănat al trenului și să rostească o rugăminte către unul din pasageri pentru a-i ceda locul. Îi era teamă ca dacă deschide gura, risipește dramul de forţă pe care îl mai are. Așa că mai bine se concentrează pe să rămână în picioare până la Unirii, dacă fața ei lividă și privirea disperată după ajutor nu avuse niciun efect.

Își aduse aminte de la niște cursuri de prim-ajutor că trebuie să respire și să își caute un punct de focus, să rămână prezentă, ancorată în realitatea din jur ca să nu leșine. Probabil făcea un atac de panică. Se agăță cu privirea de pasageri, încercând să se concentreze la activitățile lor. Vru să citească titlul cărții unei tinere din apropiere, dar vederea era încețoșată, nu putu distinge prea bine literele. Privi apoi mai departe de ea, spre capătul vagonului, unde un grup de tineri discutau intens. Încercă să focalizeze privirea pe fiecare figură și să le observe trăsăturile, dar nici asta nu-i ieși prea bine. O cuprinse din nou un val de căldură, norocul ei că ușile se deschiseră larg în stația Unirii. Ieși cu ultimele puteri, împleticindu-se printre ceilalți călători care se îndreptau teleghidați spre scările rulante, fără să privească în jur, fără să le pese de ce se întâmplă pe lângă ei. Apucă să se așeze pe unul din scaunele roșii din stație.

Peronul se goli în cele două minute în care ea stătu rezemată de spătarul scaunului, cu ochii închiși și capul ușor pe spate, cât să se sprijine de stâlpul de susținere din spate. În stație aerul părea ușor mai respirabil, trase de câteva ori adânc aer în piept, încercând să-și facă rezerve de oxigen în plămâni. Atentă la pulsul care se mai stabilizase, rosti în gând Tatăl nostru de trei ori, gândind că dacă nu își revine după încercările astea de auto-resuscitare, va opri un concetățean ca să o ajute sau pur și simplu va suna ea la 112.

Se mai întremă după cele câteva minute petrecute pe peron. Tocmai veneau două trenuri în stație, ar trebui să aștepte să treacă puhoiul și apoi să își continue drumul. Se simte mult mai bine, sigur a fost un atac de panică combinat cu efectul de seră din metrou. Probabil e obosită, ar trebui să își ia câteva zile libere și să plece undeva în vacanță, a muncit prea mult în ultimul an și nu a făcut nicio pauză. După ce peronul se goli din nou, își luă inima-n dinți și se ridică de pe scaun. I se păru că picioarele erau din nou puternice și o puteau susține fără probleme. Nu-i mai era nici cald, nici frig, respira normal. Totul părea în regulă. Porni pe scara rulantă, spre pasajul către magistrala Pipera care era acum liber. Mergea totuși încet, prudent, nu voia să facă exces de zel.

Când ajunse în dreptul celui de-al doilea rând de scări rulante care cobora spre pasaj, simți din spate puhoiul de pasageri grăbiți, probabil, să prindă trenul spre Pipera. În avangardă, un val de căldură statută o lovi cu puterea unei bâte de baseball. Se simți din nou cuprinsă de flăcări, iar plămânii refuzară să mai primească aer. Se ținu de balustradă, încercă să rămână în echilibru pe trepte și să își calculeze bine pașii astfel încât să nu cadă la coborârea de pe scara rulantă. În spatele ei, mulțimea se precipita, era o forfotă asurzitoare care îi răsuna înfiorător în timpan.

Apucă să coboare și păși nesigură prin pasaj, fiind acaparată de mulțimea de oameni grăbiți spre celălalt peron. Simți cum amețește, cum genunchii o lasă din nou la greu și se clatină până spre unul din pereții pasajului, sprijinindu-se de unul din panourile publicitare. Cineva trecu razant pe lângă ea, lovind-o probabil cu o sacoșă. Rămase pe loc, gândind că orice pas îi poate fi fatal. Să treacă puhoiul și sună la ambulanță. Închise ochii ca să oprească iureșul, dar fără vreun rezultat.

Peronul și mulțimea se roteau amețitor și nu le putea opri nicicum. Se lipi cu disperare de perete, încercând să se dea din calea trecătorilor. Mai primi în spate lovitura destul de puternică venită de la un rucsac uriaș pe care un tip îl căra în spate. În urma lui aruncă o înjurătură: Uită-te, fă proasto, pe unde mergi! Lumea e grăbită aici și tu te oprești în drum.

Simți din nou fiorul de gheață pe șira spinării, iarăși valul de frig, probabil era albă ca varul. Rămase cu ochii închiși și se chirci lângă perete, aproape ghemuită, de teamă să nu cadă și să se lovească la cap. Își simți mâna strângă amorțind treptat. Asta era o senzație nouă, dar încercă să nu se sperie, știa că era tot un simptom al atacului de panică. Se sperie însă când simți în partea stângă o durere ascuțită care se repetă la intervale scurte și apoi rămase ca o jenă continuă care o împiedica să respire. Pulsul o luase razna, se simțea ca într-un carusel care refuză să se oprească ci, din contră, se învârte din ce în ce mai tare. Simți pe gambe răceala plăcilor de marmură de pe podeaua pasajului, se lăsă moale, încercând cu ultimele puteri să controleze căderea. Apoi iureșul se potoli. Câțiva trecători extrem de găbiți întoarseră curioși capul spre femeia căzută lângă perete, dar niciunul nu se opri.

După vreo cinci minute, apărură și doi medici care o luară pe o targă și o scoaseră la suprafață, unde aștepta o ambulanță. Se trezi într-un salon, la Muncipal, cu o perfuzie în brațul drept și un medic care îi verifica fișa de internare. Leșinase în pasaj, noroc cu unul dintre lucrătorii de la firma de pază care o văzuse după ce trecuse marea de oameni și sunase la 112. Medicul îi explică pe îndelete că are nevoie de o vacanță lungă, e extenuată și poate n-ar strica și o vizită la psiholog, cu atacurile de panică nu e de glumit.

Ar fi bine să rămână peste noapte la spital, în caz că reapare vreun simptom. Și în niciun caz nu trebuie să meargă la birou în următoarele câteva zile.  Răsuflă cumva ușurată că nu are ceva grav – oboseala cronică era un diagnostic serios, desigur, dar ea se gândise la lucruri mult mai rele – și adormi imediat ce doctorul părăsi salonul.

În stația de metrou Unirii, pasageri traversau grăbiți pasajul, adânciți în gândurile lor.

 

Anca Vătășoiu a publicat recent volumul de proză scurtă ”Frici”.