a sosit timpul să ne ștergem pe buze de cântece
să ne ridicăm de la masă-n tăcere
și s-o zbughim printre picioarele întâmplării
de-a fi
la colțul străzii e-un cerșetor
cu zilele de carton
dansează lent carioca nădăjduind un bănuț
care s-aducă ploaia
de câte ori își caută-n inimă
găsește
numai tristețe
drumul pe care el
n-a mers niciodată
ni se arată la un zvâcnet
de șold
foto sursa
Citește și clapele negre clapele albe
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
