De-ar fi să-mi îndrept azi ochii spre soare pentru ultima dată, aș vrea să știu că n-am trăit degeaba. Aș vrea să știu că n-am luptat din ură, ci din datoria fată de sine. Aș vrea să cred că am iubit poate mai mult decât ar fi trebuit, căci iubirea adevărată a fost dintotdeauna cheia ușilor de mult ferecate.
De-ar fi acum să pierd agoniseala de-o viață și să rămân doar cu averea ce-o port mereu în suflet, aș vrea să cred c-am deslușit misterul firii umane, dar, vai, ce minciună mi-aș servi de una singură!

Fiecare pas înainte nu a făcut decât să-mi întindă la picioare noi drumuri, astfel c-am mers o viață-ntreagă doar ca să aflu la apusul meu că nu m-am înțeles nici măcar pe mine, darămite obscurele cotloane ale minților din jur. Aș vrea atât de mult să știu de-am frânt ori vindecat vreo inimă, căci nimic nu-i mai fragil decât iubirea din care-am fost zămisliți. Aș vrea atunci să-mi iau durerea înapoi, fiindcă prea mult timp au izvorât din ea versuri și lacrimi.
De-ar fi să-mi aud glasul pentru ultima oară, aș face-o pentru a mă elibera de tot ce n-am găsit niciodată puterea să spun. Poate că asta îi va indigna pe unii sau îi va inspira pe alții, dar știu că mă va înaltă pe mine spre ceea ce mi-am dorit mereu să fiu.

M-aș întreba atunci de ce m-am temut atât de mult de omul care aș fi putut să fiu când știam prea bine că singură tragedie-i stagnarea. Oare cum de-am îndrăznit să pun atâtea limite între mine și mine, între ceea ce sunt și ceea ce aș fi putut fi, între ce am gândit și ce am simțit și de ce am fost suficient de hotărâtă să le clădesc și nu să le spulber? Oare de ce am fugit de adevăr atâția ani doar ca să-l caut în disperare în ultimele clipe? Oare când am început să accept vorbe goale doar pentru că nu-mi loveau furioase orgoliul, falsa încredere și, mai ales, iluziile, așa cum ar fi făcut-o realitatea?


De-ar fi să-mi luminez chipul azi cu ultimul zâmbet aș înțelege, deși prea târziu, că nu m-am născut înconjurată de reguli, m-am născut să le înlătur pe cele ce m-ar fi putut vreodată ține-n loc. Aș înțelege că libertatea este dictată de minte și nu de gura sau de strânsoarea celuilalt. Aș înțelege că singurul obstacol pe care trebuie să-l depășesc sunt eu, cu mintea-mi umbrită de frici și cu inima-mi scăldată-n speranțe deșarte. Aș înțelege că teama ar fi trebuit să se strecoare-n gândul meu doar atunci când am lăsat marile speranțe să treacă pe lângă mine, doar atunci când m-am ghemuit în mica lume ce mi-a fost clădită de mințile mărunte, fără să pun la îndoială urmările și fără să mă zbat, ar fi trebuit să fiu îngrozită numai atunci când am ales să trăiesc aceeași zi ani la rând și s-o numesc viață, fiindcă n-am cutezat să îmbrățișez schimbarea și necunoscutul.
Dar la final am înțeles doar atât, că timpul a furat de la mine tot ce n-am crezut vreodată că mi-aș dori să am, să simt; timpul a luat cu el și răul și binele, și deznădejdea și speranța, și trecutul și viitorul.
Timpul a făcut ce eu m-am rușinat uneori să fac: a luat tot ce i s-a cuvenit și a trecut mai departe…

Citiți și În visul meu e numai liniștea, de Monica Bologa.