Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară —
O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode…
Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila,
Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila.

E frumoasă, se-nțelege… Ca copiii are haz,
Și cînd rîde face încă și gropițe în obraz
Și gropițe face-n unghiul ucigașei sale guri
Și la degetele mînii și la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită,
Încît ai ce strînge-n brațe — numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine
Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place;
Vorba zice: „fugi încolo“, rîsul zice: „vino-ncoace!“
Îmblă parcă amintindu-și vre un cîntec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată.
Și se naltă din călcîie să-ți ajungă pîn’ la gură,
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
Ce n-o are decît numai sufletul unei femei…
Cîtă fericire crezi tu c-ai găsi în brațul ei!
Te-ai însenina văzîndu-i rumenirea din obraji —
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj —
Și adînc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că înveți
Cum viața preț să aibă și cum moartea s-aibă preț.
Și, înveninat de-o dulce și fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gîndurilor tale,
Așa că, închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene,
Ți-ar părea mai mîndră decît Venus Anadyomene,
Și, în chaosul uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge.

Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zîmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,
Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,
Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună;
În zadar în ochi avea-vei umbre mîndre din povești,
Precum iarna se așază flori de gheață pe ferești,
Cînd în inimă e vară…; în zadar o rogi: „Consacră-mi
Creștetul cu-ale lui gînduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!“

Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei… că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-și,
Că o vrea… spre-a se-nțelege în sfîrșit pe sine însuși,
Că se zbate ca un sculptor fără brațe și că geme
Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme,
Pîn-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere.
Ea nu știe c-acel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii negri și cu glas de porumbel
Și că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea sfîntă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură sculptorilor de modele,
Cînd tăiau în marmor chipul unei zîne după ele.

S-ar pricepe pe el însuși acel demon… s-ar renaște,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaște
Și, pătruns de-ale lui patimi și amoru-i, cu nesațiu
El ar frînge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu;
Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Și cu patimă adîncă ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mîntuirea s-o implore
Ar voi în a lui brate să o țină-n veci de veci,
Dezghețînd cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atît amor,
Cînd, căzîndu-i în genunche, i-ar vorbi tînguitor,
Fericirea înecîndu-l, el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de patimi și mai mult să o iubească.
Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă,
C-aruncîndu-se în valuri și cerînd să te-nțeleagă
Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoși?

Cu zîmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt.
O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei —
Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toți zicînd că o iubesc — cît de naivă —
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima și mintea poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsînd val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și cînd dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește,
Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i crește,
Ochiul înghețat i-l umplu gînduri negre de amor
Și deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Ș-acel sec în judecata-i e cu duh și e frumos…

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Așadar, cînd plin de visuri, urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece…
Ia întreab-o, bunăoară,
Ș-o să-ti spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode…
Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila —
De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!

Câteva „considerațiuni” pe marginea textului, mai degrabă  gânduri…

„Scrisoarea a V-a”, de Mihai Eminescu. Una dintre capodoperele unanim recunoscute ale periaodei sale de maturitate, începută în 1884, publicată fragmentar în 1886, și integral postum la 1 februarie 1890 în revista Convorbiri literare, organul de presă al Junimii. Diatribă la adresa femeii care trădează în dragoste, poemul este impregnat de pesimismul și misoginismul lui Schopenhauer, ale cărui idei poetul le îmbrățișează încă din anii studenției la Viena. Filozoful romantic german i s-a potrivit nu doar ca temperament, ci și ca viziune lui Eminescu, pentru că găsea în el extremele unei concepții dualiste asupra lumii – eseul „Despre geniu sau nebunie”, de altfel, se regăsește ilustrat în „Luceafărul”, demonstrabil pas cu pas. Toate atributele geniului, în concepția lui Schopenhauer, transpar și la poetul nostru, odată cu fel de a fi „altfel”, în răspăr cu lumea.

Mai cu seamă că în 1883 încep să apară primele semne ale bolii, este internat la Sanatoriul dr. Șuțu (un fel de blestem al vieții lui), care îl tratează cu mercuri, în doze inadecvate, capabile să omoare și un cal. Tot așa, timp de 6 ani, până când teribilul tratament îi distruge sistemul nervos, dar îi lasă intact creierul (care cântărea cât al lui Einstein), luciditatea, conștiința. Adică acea capacitate de a suferi. Tipic romantic, veți spune. Poate că așa este, dar putem spune și tipic Eminescu, mai ales în ultima perioadă de creație. Alienare. Un diagnostic la fel de „romantic”, iar moartea la 39 de ani nu e cu nimic mai deosebită de cea a lui Byron sau a lui Shelley, așa cum s-a întâmplat, de fapt, la mulți dintre poeții romantici din restul Europei. Desigur, toată lumea a încercat să vadă cazuistica medicală, ignorând partea de combustie interioară care rezultă din scrierile lor.

Dacă cercetăm opera lor (n.n. a poeților romantici) vom vedea că există o forță creatoare și o prolixitate care întrece practic calculul unei temporalități „umane”. Îngeri și demoni totodată, ei au ars precum un rug viu („Odă în metru antic” e evident grăitoare), iar această efervescență a avut ca sorginte un anumit fond interior marcat de o incredibilă exaltare. Fie că este vorba despre iubire, natură, timp, cosmos și/sau alte „spații compensatorii”, romanticii au fost niște suferinzi incurabili, cărora nimic din ceea ce e omenesc nu le-a fost pe măsură: mereu tânjind, mereu nesatisfăcuți de real, mereu ardenți în căutarea unui ideal (de cele mai multe ori abstract), iar sinceritatea cu care și-au etalat acest fel de a fi indică o și mai profundă dramă interioară.

„Scrisoarea a V-a” (ultima) aduce în fața cititorului profilul unui „înger demonic” ce analizează cu ochi critic și ironic starea lui în fața iubirii trădate, invocând, prin detalii îngroșate, viciile femeii incapabile să-i înțeleagă dragostea, suferința și geniul. Era în perioada în care Eminescu, trimis de la Ana la Caiafa, trecea prin chinurile unei relații tumultuoase cu Veronica Micle (aflată departe de el dar mereu pusă pe reproșuri), despre care primea neîncetat atenționări de la „amicii” săi (în frunte cu Maiorescu)… Că avusese sau nu o relație cu Caragiale, cine mai poate a socoteală, numai corespondența lor e singura capabilă să deslușească puternicele trăiri pe care le avea poetul îndrăgostit până peste poate… Însă, cu excepția câtorva momente de exaltare (care au generat, de altfel, (încă) cele mai strălucite poeme din literatura română), nu putem vorbi de o reală stare de fericire pe care dragostea o produce, cât, mai degrabă, de o dezamăgire născută din sentimentul incompatibilității cu ființa în care și-a investit sentimentele. Funciar, romanticii trăiesc într-o tensiune care oscilează între extreme, iar planul erotic (sentimental) este de cele mai multe ori un câmp de bătălie. Prin urmare, orice falie între idealul pe care și-l construiesc și realitatea cu care se confruntă devine un punct vulnerabil ale cărui margini cotropesc, încetul cu încetul, întreaga lor ființă.

Femeia dezlănțuie pasiuni pe care nu e capabilă să le întrețină, spune Eminescu în subtext, pentru că e înzestrată nativ cu darul seducției, ale cărei urmări însă nu le poate nici prevedea, nici tempera. Fire versatilă, ea cucerește pentru că e dedată jocului instinctualității erotice, dar e total lipsită de profunzime și intensitate. Ea e Dalila (Eminescu recurge de multe ori la instrumentarul mitologic), vicleana căreia îi place postura de a fi adulată, dar nu cunoaște „demonia pasională” (Schopenahauer) și nici nu se poate dărui cuiva pe de-a-ntregul, cu credință și devotament. În fond, poemul acesta face din nou apologia geniului romantic, așa cum se întâmplă și în „Luceafărul” sau în „Odă în metru antic”, pentru că adevărata cheie de lectură se află în acel „eu” hiperbolizat aflat în centrul discursului liric (aici, „mascat” în „tu” cu valoare generică). Bărbatul (a se citi geniul romantic) e un creuzet  al iubirii autentice, transfiguratoare, supus tentației – prin urmare vulnerabilizat -, pentru care instinctul erotic se ridică la rang de principiu existențial, depășind „chemarea speciei”. Apanaj al femeii (cochete), care caută în el doar oglinda magică în care să se vadă mai presus decât este cu adevărat.

Concluzia? Iubirea e suferință și ardere inutilă, pentru că între bărbat și femeie există o diferență insurmontabilă în felul de a trăi iubirea.

Ceea ce va relua și Allain de Botton, după mai mult de un secol:

„În lumea modernă ne așteptăm să existe egalitate în toate aspectele din cuplu, ceea ce înseamnă, în esență, o egalitate a suferinței. Însă calibrarea durerii pentru asigurarea unor doze egale nu e treabă ușoară; nefericirea se trăiește subiectiv și există întotdeauna o tentație pentru fiecare parte să-și formeze convingerea sinceră, dar în competiție cu a partenerului, că, la drept vorbind, viața lui (sau a ei) e mai blestemată – în moduri de care celălalt nu pare înclinat să țină cont și pentru care nu vrea să ispășească.”

E nevoie de o înțelepciune supraomenească pentru a evita concluzia consolatoare că ai o viață mai grea decât a celuilalt.” Alain de Botton

Misoginism? Există, desigur, în fiecare bărbat o doză de misoginism, uneori manifest, alteori temperat prin convenție socială. Dezamăgire? Cu siguranță, și un sentiment al unei dulci amărăciuni, pentru că scrisul netezește asperitățile sufletești, purificând spiritul prin acel salvator catharsis. Aici, femeia rămâne importantă ca generatoare de „simțiri”, de tumult, și ca sursă de inspirație, ea, nenumita care se perpetuează ad aeternum în toate ființele feminine. Un fel de supragen, am putea spune, față de care soluția este autoprotecția. Ce ne spune poetul? Că iubirea, până la un moment dat, incită, creează fiori, dezlănțuie trăiri abisale, dar prețul de a cădea în capcana ei, sau, mai degrabă naivitatea (din nou trăsătură specifică geniului la Schopenhauer) e prea mare și mult prea greu de plătit.

Mai presus de toate însă, un nou răspuns la celebra invocare din finalul „Odei”: „Ca să pot muri liniștit/ Pe mine, mie redă-mă”. Un mod de a pătrunde în esența lucrurilor printr-un scenariu plasat în mit, pentru a demonstra caracterul repetitiv al lucrurilor, acel tipar imuabil în care se petrec toate cele întru ființă. Un „mit al eternei reîntoarceri”, ar spune Eliade, pe care Poezia  îl aduce într-o formă jucăuș-sublimată, am putea spune, deschisă numai celor care ajung dincolo de granițele reci ale semnificațiilor de suprafață. Mitul orfic n-a fost niciodată atât de bine reprezentat în literatura noastră ca la Eminescu, pentru care Iubirea și Creația au fost dintotdeauna ideal și scop existențial.

 

Ascultați înregistrarea textului aici.