„Era prin aprilie 2010, primăvara o întristase pe Daria, era singură, boala o izolase, privea, printre lacrimi, lumea de la fereastră. Cancerul pusese stăpânire pe viețile noastre. Nu ne mai puteam împotrivi. Nu mai aveam arme. Epuizasem toate rugăciunile, toate lacrimile, toate țipetele disperate. De câte ori ne era cumplit de frică, ne strângeam în brațe. Doamne, dacă aș fi putut să o port iar în sacul amniotic, s-o luăm de la capăt.

Eram la școală, ea era acasă, vorbeam des la telefon, spre furia celor din jur. Când nu-mi răspundea înnebuneam încet dar sigur.

M-a sunat. Plângea.

– Nu pot respira, mă sufoc, vino repede. Mama, vreau să trăiesc, îmi vreau viața înapoi, vreau să o luăm de la capăt.

Vocea se tot depărata.

M-a ridicat și am continuat să vorbesc cu ea, am sărit într-un taxi. Repetam ca o descreierată Respiră, ușor, așa, în același timp cu mama. Dăriuc, acum. Acum! Acum!

Taximetristul gonea, nu-l rugasem eu, pricepuse.

În fața porții am sărit din mașină, șoferul a venit după mine, am intrat ca o furtună în casă, mi-am smuls copilul din pat, am deschis larg fereastra, am tras scaunul de la birou și m-am așezat. O țineam în brațe și respiram în același ritm, ușor, ușor, ușor, să nu-i sară inima din piept.

Taximetristul luase un curs de pe birou și ne făcea vânt. Daria stătea cu ochii închiși și murmura ce bine este!

– Doamnă, dacă și-a revenit, eu zic să veniți cu mine, știu un loc, un delușor, nu trece nimeni pe acolo, e la margine pădurii, poate are nevoie de aer curat.

Daria îl privea, de data asta fără să se mai rușineze de neputința ei. De obicei nu le arăta oamenilor că a capitulat. Se prefăcea că luptă, că mai are un gram de forță.

– N-are mama bani de o cursă așa lungă!

– Cine a zis că vă costă?

– Dar eu nu pot urca nici un mușuroi!

– Nu trebuie să urci, o face mașina, doar să luați o pătură.

Am plecat, eram bucuroase, evadasem.

Am întins pătura, am coborât-o pe Daria și s-a așezat pe o parte, sprijinindu-și capul într-o mână, nu mai putea sta pe spate, tumora îi apăsa organele vitale. Privea printr-un colț de ochi cerul.

Ce ciudat! E atât de departe pentru voi și atât de aproape pentru mine. Mi-e mai ușor să mor decât să trăiesc.”

Daria Balahoarnă Hornoiu, 9 iulie 1989-21 martie 2011. O scriitoare în devenire, pentru care îngerii croiesc acum file de hârtie care nu se mai destramă.

Din glasul mamei ei, și ea poetă – și încă una de mare clasă – a rămas doar dorul nestins, s-o însoțească spre stele.

Zboară, nu privi înapoi, s-ar putea să te împiedici de privirea mea înlăcrimată.

Îți dăruiesc cerul. În nopțile mele disperate am croit pe obrazul lui înstelat o potecă. Din loc în loc am îngropat câte-o bucată din sufletul meu. Nu vei fi singură, eu sunt demult acolo. Aici îmi este doar trupul.

Zboară, n-o să mă prăbușesc, doar o să mă aplec să mângâi pământul. N-o să țip, să nu-ți frâng aripile. O să mă agăț de urma zborului tău, o să mă târăsc.

Zboară, nu mă tem de singurătate. O să mă mint că ești în celălalt colț al lumii. Că pot ajunge la tine doar în zilele în care curcubeul se arcuiește pe cer.

Zboară, ți-am pus în palma stângă sărutul meu, în palma dreaptă ți-am înghesuit dragostea mea.

Zboară, eu îmi împletesc degetele pentru rugăciune. În locul sufletul port o lumânare aprinsă.

Să-ți fie zborul lin!

Zboară, nu privi înapoi.

În ziua în care lumânarea se va topi, îmi vor crește și mie aripi.

Gabriela Hornoiu Coman

Citiți și Vând timp…