Jodie Foster: “Suntem într-o eră de căutare a identității”, interviu de Kaleem Aftab

Kaleem Aftab: Doamnă Foster, care este combustibilul din spatele deciziilor dvs. recente?
Jodie Foster: De curând, am înțeles într-un mod cu totul personal că frica este emoția de bază care determină fiecare alegere pentru noi.

KA: În ce moduri?

JF: Mama mea are demență și să o privesc cum pierde o parte din activitățile de socializare… Rezultatul la care am ajuns a fost acest nucleu de frică. Totul se referea la frică – este uimitor să vezi cât de importantă este frică în structura noastră de animale. Am crescut într-o familie monoparentală, astfel încât mama mea reprezintă o parte imensă din viața mea, cea mai importantă relație din viața mea. Ea este viața mea și înțeleg cu adevărat, atât din postura de fiică, dar și din cea de mama a doi copii, întregul proces care se derulează de la naștere și până la momentul în care îți spui la revedere.

Photographs by Mario Sorrenti

KA: Acest lucru a afectat modul în care priviți frica?

JF: Cred că teama părinților este, și ea, un lucru important, știi, dorința de a-ți proteja copiii, cred că acest lucru este în ADN-ul nostru. Dar mă uit la un film ca „Little Man Tate”, primul film pe care l-am regizat, și care este un film despre o mamă și un fiu, și aceasta este o relație specifică. Aș spune că un aspect interesant al unei relații dintre mamă și fiu este cât de romantică este.

Atunci când crești o minune, crești un om care s-a născut din durerea ta

KA: Ce vreți să spuneți?

JF: Este ceva să crești pe cineva care va deveni unul dintre cei mai puternici oameni din univers. Despre asta este vorba în “Little Man Tate”: creșterea unui purtător de cuvânt pentru generația următoare, a unui copil minune, a unui nou mesager al generației viitoare. Iar atunci când crești o minune, crești un om care s-a născut din durerea ta și din separarea ta de tine. Este un afloriment, știi? Îl crești de la naștere și apoi te minunezi în fața acestui copil pe care îl crești în diversitatea lui și vezi cât de diferit este… Se articulează printr-un anumit fel de romantism și un fel de dragoste care se simte ca o dragoste romantică față de partener. Și acesta e un lucru ciudat de spus – doar că în aceste tipuri de filme înțelegi unde ajunge.

KA: Ei bine, nu este o figura de stil neobișnuita… Uită-te la „Murmur of the Heart” sau „Alice Doesn’t Live Here Anymore”.

JF: Așa este! Dacă te uiți la un film ca “Murmur of the Heart” sau dacă ne referim din nou la „Little Man Tate”, cred că sunt diferite, și da, avem temeri despre ei și despre psihologia lor și unde se îndreaptă. Dar relația mamă-fiu este una foarte diferită. Este foarte diferit de tipul de simbioză pe care o aveți între mamă și fiică.

KA: Ați spune că simbioza este impregnată în identitatea persoanei?

JF: Cred că suntem într-o eră de căutare a identității. Așa că această idee că trebuie să ne atașăm de o anumită identitate în detrimentul altora… Nu cred că trebuie să ne atașăm la o identitate în detrimentul altora. Sunt mamă, sunt fiică, am crescut jumătate în Franța și jumătate în America și am, prin urmare, două culturi: îmi place să merg la schi, îmi place NFL, știți, doar pentru că vin din Los Angeles nu înseamnă că nu înțeleg ce înseamnă să trăiești într-un mic oraș. Mi-aș dori să devenim mai variați și mai diverși din perspectiva culturii, iar nu să ne concentrăm pe un singur aspect. Acesta a fost visul lui Robert F. Kennedy, ca toate identitățile să stea la un loc și apoi să ne întrebăm: „La naiba, ce ne pasă?”

Avem un nivel de conștiință nemaivăzut până acum

KA: Acesta este un moment interesant în istorie în ceea ce privește această viziune, mai ales că social media ne apropie din ce în ce mai mult.

JF: Cred că este un moment foarte interesant în istoria noastră. Avem un nivel de conștiință nemaivăzut până acum, un nivel care a fost determinat, așa cum ați spus, de tehnologie și de alte lucruri … Există un nivel de conștientizare al relațiilor și comportamentelor umane. Dar există și un nivel de inconștiență în lumea noastră, care este uimitor, care există în aceeași epocă, în același deceniu pe aceeași stradă – și asta e o nebunie, va duce la conflicte majore atunci când cele două niveluri de conștiință vor fi manipulate unul împotriva celuilalt.

KA: Deci, ați spune că aveți dubii în privința modului în care tehnologia poate influența lumea?

JF: Ei bine, Facebook a început o revoluție în Tunisia, așa că nu poti ști niciodată … Dar tehnologia nu are emoții, nu este pătimașă și nu are o opinie, ci doar reflectă ceea ce i-ai cerut. Asta e tot ce face, realizează ceea ce dorești. Și psihologia noastră, din punct de vedere etic, nu înțelege ce anume cere să facă aceste mașini până când este prea târziu. Cred că există multe dezavantaje – și mă gândesc mult la asta.

Sursa foto: hollywoodreporter.com

„Oamenii au o voce la nivel global”

KA: Într-adevăr?

JF: Mă gândesc la toate situațiile în care viața mea nu este mai bună datorită tehnologiei. Dar, în același timp, frumusețea tehnologiei este… Cineva care trăiește în Alaska, într-un oraș de 25 de oameni înțelege acum că există LBGTQ sau că există o linie de urgență pentru victimele violurilor sau că un avocat din Arkansas îl poate da jos pe președintele Statelor Unite – și asta nu este puțin lucru. Aceste lucruri nu erau posibile acum 10 ani. Oamenii au o voce la nivel global într-un mod democratic care nu a fost niciodată posibil în istoria lumii, și nu este un accident că există posibilitatea ca oamenii să vorbească public despre anumite probleme pentru care nu au beneficiat de justiție. Acesta este cel mai bun lucru pe care tehnologia îl poate face, să aducă lumină și să aducă dreptate socială.

KA: Care sunt avantajele tehnologiei pentru dvs.?

JF: Sincer, nu cred că există multe avantaje ale tehnologiei pentru mine, în principal pentru că sunt privilegiată. Oamenii privilegiați care trăiesc în orașe… Ne-a făcut tehnologia viața mult mai bună? Adică, nu cred că viața mea a fost atât de rea atunci când trebuia să cobor fereastra mașinii învârtind de o manetă. Și nu cred că viața mea a devenit mai bună având pe telefon alerte despre știri la fiecare cinci minute.

Nu cred că suntem mai fericiți

KA: Cred că depinde de definiția ta pentru o viata mai bună.

JF: Exact, cred că mi-a făcut viața mai rapidă, m-a ajutat să reușesc mai ușor. Dar asta mi-a făcut viața mai bună? Este mai bună acum decât era în anii optzeci sau șaptezeci? Nu cred că suntem mai fericiți. Poate pentru că am 55 de ani, chiar îmi pun aceste întrebări… Chiar vreau să fac lucruri semnificative! Acesta este și momentul în care vreau să mă concentrez asupra regiei. Cred că voi juca din ce în ce mai puțin. Am făcut-o timp de 52 de ani. Este o perioadă de timp îndelungată pentru a face un singur lucru și am impresia că există multe povești pe care le-am scos din sistem și pe care nu trebuie să le mai spun. Nu trebuie să mai joc niciodată rolul din „The Accused”! (Râde) Asta nu se va mai întâmpla niciodată! Ai atins aceste etape ca actor, iar apoi îți spui: „Și acum ce? Acum ce mai am de spus?”

Interviu publicat în The Talks, în 14 martie 2018. Traducere și adaptare de Ana Sauvage.

Citește și Richard Gere: Noi toți ne mișcăm spre lumină.