„Citeam undeva că dragostea o poți întâlni de două-trei ori autentic, puternic. Dar unii au întâlnit-o o singură dată. Nu se poate generaliza. Suntem o taină atât de mare. (…)Stai lângă un om o viață întreagă și nu-l cunoști. La un moment dat, poate avea o reacție, o reacție îngrozitoare. Cum s-a întâmplat cu Livia Jiga, dresoarea care a murit ucisă de tigrul ăla pe care l-a crescut de mic. Pe urma a murit și tigrul, n-a mai mâncat…

Eu, personal, cred că mi-am sacrificat viata personală iubind foarte mult. Nichita Stănescu spunea că “soldatul și artistul n-au viață personală”. E un foc care te arde, o patimă. Dar niciodată n-am fost egoist, sa înlătur femeia de lângă mine, dimpotrivă, am atras-o spre mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. Că poate găsi o femeie cum era soția lui Cézanne, care numai ea avea răbdare să-i pozeze, pentru că el picta atât de greu și-atât de mult, că-i fugeau toate modelele. Ea invita oameni la masă, să spună cât e de genial, el nefiind recunoscut de critica vremii. Ea nu era un factor de decizie critic, dar îl iubea atât de mult, încât femeia devenea altar.

Când un artist are o asemenea șansă, feminitatea trăiește în registrul tainei, al unei maternități prelungite. Când nu are această șansă și fiecare trage numai pentru el, apar frustrări, apar gelozii. Gelozia patologică este un lucru care omoară, care distruge, unul îl suspectează pe celălalt de lucruri la care nici măcar nu s-a gândit.

Această prea mare grijă de tine și negrijă față de ea sau de el duce la ceea ce se întâmplă acum. Nu pot să generalizez, pentru că oamenii sunt oameni, fiecare cu ale lui, dar, în ceea ce mă privește, știu că niciodată nu am pus arta mai presus de dragostea mea și poate că din cauza asta am avut de pătimit.

Eu sunt născut cu grijă față de femeie, dar, ca la Shakespeare, “soarta unei glume nu depinde de gura care-o spune, ci de urechea care-o ascultă”. Un om poate să interpreteze acest lucru ca pe o slăbiciune și-atunci totul se distruge.

A sta lângă femeia iubită e o artă. Într-un fel, lucrul acesta face parte din afinitate. Știi cum se zice, „distanta pentru dragoste este ca vântul pentru foc. Dacă dragostea e mare, o întețește. Dacă nu, o stinge“. În clipa în care încep discuțiile, lucrurile nu mai sunt bune. Discuția, falsa terapie prin discuție e doar o amânare a sentinței.

Psihologia este numai o înțelegere reductivă a omului. Ceea ce este frumos este spovedania în fața unui părinte duhovnic, spovedania în fața iubitei tale și reciproc.

E o artă, un miracol și un risc pe care ți-l asumi.”

Dan Puric