Dacă ai ști de dinainte că pantofii pe care-i râvnești atât de mult, pe care nu ți-i permiți, dar pentru care agonisești, faci tot posibilul să-i ai, vor fi cei de la înălțimea cărora vei cădea și-ți vei suci glezna rău de tot, fiind nevoită să porți doar șlapi o lungă perioadă, ai renunța să-i mai cumperi?
Dacă ai ști de dinainte că omul de care te-ai îndrăgostit și pe care-l iubești încât ți-ai da și viața pentru el, într-o zi te va umili în ultimul hal, te va trăda, te va strivi cu vorba și cu fapta ca pe un gândac puturos și va renunța la tine ca la o pereche de șoseste rupte, tu ai renunța la el?
Dacă din fericire astrele s-au așezat astfel încât pe mașina visurilor tale o poți avea numai cu un click, ai renunța s-o cumperi știind de dinainte că te va duce spre un teribil accident?
Dacă copilul pe care îl vrei atât de mult, apare în viața ta după multe rugăciuni și încercări de toate felurile, mai ales medicale, iar cineva ți-ar spune de dinainte să se nască, cu dovezi clare… că-l vei părăsi timpuriu, înainte să-i crească aripile, nu ți l-ai mai dori la fel de mult, ai renunța la el?!
Dacă ai ști că e pentru ultima dată când îți vezi mama, ai mai trânti ușa în urma ta, după o ceartă, ai pleca fără să cazi în genunchi înaintea ei cerându-i iertare, fără să-i săruți mâinile care te-au crescut, pe care și le-a împreunat de atâtea ori în rugăciune pentru fiecare încercare a ta și ochii de multe ori lipsiți de liniște și de somn, care au plâns de atâtea ori pentru tine?
Acestea sunt doar câteva lecții de viață… pentru unii, scenarii de film, pentru alții capitole încheiate, poate par povești crude pentru unii în timp ce pentru alții, unele banale… Viața chiar bate filmu’! Cert este că nu te poți feri din calea destinului nici dacă ai ști de dinainte ce urmează. Așa suntem construiți și pe undeva este perfect așa cum suntem.
“Dacă știam, făceam așa sau așa” nu este altceva decât o replică sărăcăcioasă a neputinței noastre în momentele în care ni se arată cât suntem de fapt de mici. Nu există nicio certitudine pentru nimic ce va fi să fie și totuși noi continuăm să ne facem planuri.
Suntem puf de păpădie care se pierde în văzduh la o simplă suflare de vânt, dar continuăm să vrem să avem fiecare o stea care să fie doar a lui și ignorăm plimbările sub clar de lună, vrem sejur pe lună cu all inclusive și cu taraf cu lăutari cu tot. Plătește băiatu’! Plata putem s-o facem anticipat, dar uităm.
Ne costă un salut politicos, o mână întinsă la timp, un comportament corect și responsabil, un zâmbet, o floare dăruită fără motiv într-o zi oarecare, o cedează trecere fără înjurături, etc. Uităm să fim simpli, uităm să prețuim ce avem și nu se poate împacheta, uităm să vrem să nu mai vrem și să fim, să zâmbim, să ne căutăm părinții sau copiii, să dăm un telefon măcar “de control” celor dragi, cât mai suntem încă vii. Dar n-o facem decât din etichetă la Paști sau la Crăciun sau pe Facebook. Apoi ne mirăm când din senin primim sau facem un apel prin care ne chemăm unii pe alții la priveghi…
Dur și real în același timp.
Nu putem schimba pe nimeni, nu putem preveni nimic și nici măcar nu-i putem avertiza pe cei dragi. Tot ce putem este să nu facem rău și tot ce se poate lăsa moștenire ca și învățătură, de la cei pățiți deja, este vorba bună, fapta bună și inima bună. Să lași în urma ta curat, omenie, bine și frumos și când te treci pe lângă pieire foarte aproape, ca într-unul din scenariile de mai sus și totuși n-ai pierit ci ți se mai dă o șansă, crede-n Dumnezeu sau intervenția divină, dacă ți de pare că sună mai-nu-știu-cum, mai fancy.
Coincidențele și norocul de a scăpa dintr-o teroare, de oricare natură ar fi ea, “ca prin urechile acului” nu sunt doar coincidențe și nici doar noroc chior. Eu, una, îmi rezerv dreptul de a avea părerea mea proprie și anume că cel puțin în cazul meu, cineva a intervenit. De fiecare dată, Dumnezeu! Nu știu mâinele de vine, însă astăzi cred în Tine.
“Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”