De azi, omule, nu te vei mai culca afară și nici nu vei mai dormi pe pământ. Căci pe sub el se vor ascunde lighioane, iar frigul nopții va avea lung tăiș. De azi, iarba va îmbătrâni pe câmpuri și va bate prima pală de galben în frunze. De la mesteceni și fân va veni primul semn de toamnă.
De azi, amintește-ți, omule, că ești trecător și privește cum înainte de a trece vremea ta, trece vremea tuturor lucrurilor pe care le atingi. Poamele se coc, semințele se scutură, florile se ofilesc și se duc spre pământ.
Dar tu nu-ți încărca azi sufletul cu tristețe, nici nu îl certa, căci așa îți va sta până va da din nou colțul ierbii.
Ci ridică ochii tăi spre slăvi și însoțește-te azi cu oameni care înțeleg înaltul. Și schimbă-te. Și, dacă ai fost rău, fă-te bun. Și dacă ai făcut rău, fă bine. Și dacă ai urât, iartă. Și dacă ai greșit, îndreaptă. Înțelepțește-te, căci vine toamna.

Rafael Sanzio -The Transfiguration . Sursă: allpainters.com

”Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 1-2).

Schimbarea la Față – o lumină care ne îndeamnă să ne schimbăm și noi

Pe 6 august, în miez de vară, când soarele pare mai aproape de oameni și dealurile se sting sub lumina amiezii, creștinii ortodocși prăznuiesc Schimbarea la Față a Domnului – una dintre cele mai vechi și misterioase sărbători ale Bisericii. Nu e o zi cu agheasmă sau colivă, ci o zi de tăcere luminoasă, în care ne amintim că nu putem trăi doar cu chipul de acum.

Evenimentul biblic, consemnat în cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 17:1–8, Marcu 9:2–8, Luca 9:28–36), are loc pe Muntele Tabor, unde Hristos se „transfigurează” în fața a trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. Chipul Lui strălucește „ca soarele”, iar hainele devin albe „precum lumina”. Alături apar Moise și Ilie, iar dintr-un nor se aude vocea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați.”

Este, simbolic și teologic, momentul în care umanitatea lui Hristos se lasă străbătută de slava divină. O fereastră către ceea ce poate deveni și omul, dacă se lasă luminat de har. Nu e doar o demonstrație de putere dumnezeiască, ci o invitație la metanoia – transformarea profundă a propriei vieți.

Dincolo de dogmă – o lecție despre noi înșine

În termeni psihologici, Schimbarea la Față este o imagine despre potențialul nostru interior. Jung, de exemplu, spunea că procesul de individuare – maturizarea spirituală – presupune exact această „transfigurare” lăuntrică, în care omul ajunge să vadă clar cine este cu adevărat și să-și asume umbra, fără să o lase să-l conducă. E nevoie de lumină ca să înfrunți întunericul, iar Muntele Tabor e, metaforic, locul unde începem să înțelegem această luptă.

Tradiții românești și superstiții

În satele românești, Schimbarea la Față marchează începutul toamnei simbolice. Țăranii spun că „de-acum se strică vremea”, iar frunza începe să-și piardă verdele. Este momentul în care nu se mai culeg flori de leac, pentru că „se ofilesc odată cu sufletul verii”.

Tot de acum, oile nu mai urcă pe munte, iar păsările călătoare se pregătesc să plece. E o zi de reflecție, dar și de restricție – nu se spală rufe, nu se muncește pământul, nu se ceartă omul cu omul. Se spune că cei care nu țin această zi „se vor schimba la față în urât”.

Și dacă pare o vorbă bătrânească spusă de frică, ea ascunde un adevăr profund: lipsa transformării interioare, refuzul de a te schimba, te urâțește pe dinăuntru.

Ce ne spune cultura?

În literatură și cinema, transfigurarea apare des ca revelație, uneori dureroasă: de la „Dr. Jekyll și Mr. Hyde” la „Birdman” sau „The Tree of Life”. Schimbarea la față este o temă universală – cum ajungem, în cele din urmă, să ne vedem cu adevărat.

Iar în viața reală, aceste epifanii nu vin pe munți înalți, ci în momentele de singurătate, suferință sau iubire profundă. Când nu mai avem de ales decât să devenim mai buni. Sau, cum spunea părintele Nicolae Steinhardt:„Dă-ți voie să fii altul. Altul mai adevărat.”

Așadar:
Schimbarea la Față nu este doar despre Dumnezeu – ci despre noi. Despre ce am putea fi dacă ne-am opri din alergat, am urca măcar un deal și ne-am uita, cu onestitate, în oglindă. Poate nu vom vedea lumina Taborului, dar s-ar putea să vedem ceva la fel de important: chipul nostru în devenire.