Compot de pere aurii

Când am început să mă duc pe la ea, eram atât de mică încât nu-mi mai amintesc mare lucru din acei ani timpurii, din vizitele mele la mama Maricuța, mătușa mamei. Dintre toate amintirile amorfe ale acelui început de viață doar câteva străfulgerează, iar una dintre ele este neîndoielnic o amintire marcantă. Mereu, chiar și acum, după cinzeci și ceva de ani, și pentru totdeauna, compotul de pere mă trimite fascinant cu gândul la ea.
Era mijlocul primăverii cu vreme călduță, numai bună să mă joc la ea în curte, să explorez în aerul pur al curiozităților copilărești abia trezite, să mă gândăcesc pe acolo de una singură, în decorul îmbibat de verde crud, fraged ca și mine. Înainte să plec de la ea, intru în casă pentru a-mi lua rămas bun, nu era chiar atât de cald încât ea să stea în curte, după mine. Mă lăsase să mă joc de una singură. Avea darul acela, înțelepciunea aceea de-a nu-i ține înlănțuiți pe cei dragi, de a nu le cantona ancestralul instinct de supraviețuire. Darul ei de preț, pe care l-a transmis și fetelor ei, de a-i da omului libertatea necesară să crească până la limitele sale proprii, să gândească singur, să nu fie dependent la fiecare pas de cineva. Își crescuse fetele astfel încât să nu se țină prinse de fustele ei.
Dar ce fuste avea…! Și ce rochii avea…! În culori vii frumos pastelate, presărate cu floricele superbe, cu volane ce-i înfoiau poalele, cu volănașe mici, ce garniseau cu eleganță, prinse acolo unde se sfârșeau mânecile. Ce mai, total diferite de rochiile purtate de femeile de la țară, de aceeași vârstă cu ea, și inaccesibile multora dintre ele.
Când intru în casă văd pe dulapul ei un borcan cu pere în compot. Pere de un superb galben auriu, îmbibate, greoaie de siropul ce le pătrunse, sirop a cărui limpezime te făcea să simți instantaneu o sete arzătoare. A observat că jinduiam la borcanul ei de pere, singurul pe care îl avea și adus în dar, cel mai probabil, de una dintre fiice. Mama Maricuța era destul de în vârstă ca să mai conserve ea însăși fructe în compot, nu-mi făceam iluzii în această privință.

din arhiva personală

-Ia de mănâncă! îmi spune ea, gratificându-mă cu un zâmbet larg spre marea-mi desfătare. Eu ți-l desfac și tu mănânci atât cât poți.
Doamne, ce delicatesă de neînchipuit mi-a fost dat să savurez! Și știți prea bine că perele nu sunt cele mai parfumate fructe și compotul de pere nu este cel mai înmiresmat dintre compoturi. Dar mie mi-a rămas întipărit obsedant în minte ca cel mai delicios compot dintre toate care există. Astăzi nu plec din magazin fără să iau compot de pere dacă îl descopăr pe vreun raft. Nu există caz în care să nu am în dulap un compot de pere. Că îl mănânc, că îl folosesc la vreo prăjitură, la o salată de fructe, că îl pun într-o cupă cu înghețată după ce i-am stropit în prealabil fructele cu câteva picături de Amaretto, nu contează, compotul de pere este omniprezent în viața mea. Răsare din amintiri și străbatem drumul împreună, până la ultima clipă.
Precum și cele câteva lucruri prețioase pe care am apucat să le învăț de la ea și altele, un pic mai numeroase dar la fel de esențiale, de la fiicele ei, cu care am avut o relație distinctă, care au circumscris amprente de neînlăturat din sufletul meu, amprente ce enigmatic transpar pe neașteptate din profunzimile mele.
Se spune că perele aurii atrag energia prosperității viitoare, dar bunăstarea tot viitoare a rămas pentru mine. Cică aduc prodigiosul belșug al sacilor cu aur ai stelei aurii. Sigur efectul de extaz vrăjit nu s-a produs și a rămas însihăstrit undeva departe, pentru că eu păstrez pere conservate. Acestea atrag doar amintiri cu învăluitor parfum suav. Totuși, amintirile-mi sunt adevărata și cea mai trainică bogăție. Avuția aceasta nu riscă niciodată să dispară pe apa sâmbetei, precum cea materială. Cred mai degrabă în faptul că perele sunt, pe bună dreptate, considerate simboluri ale nemuririi. Fără vreun motiv aparent, mai am ceva comun cu acest fruct, rezistența la intemperiile vieții și nevoia-mi acută de lumină. Pe aceasta din urmă o percep ca similitudine cu nevoia de dreptate. Lumina ce se răspândește din dreptate, lumina care face dreptate.
Avea mama Maricuța o știință aparte, aproape inaccesibilă, să crească cele mai splendide curci și curcani. Cel mai numeros cârd de curci pe care eu l-am văzut, al ei era. Aveam o mare problemă însă, când mă duceam la ea, cu curcanii ei care ciuguleau iarba grasă de pe stradă. Își înfoiau penajul cu reflexe metalice, desfășurându-și coada-n evantai, de-ai fi putut să juri că-or să plesnească în următoarea secundă. Se repezeau furioși glugluind excesiv către mine. Atunci apărea ea, mă lua de mână și mă băga în curte. Nu știu dacă m-ar fi atacat, cert este că reușeau să mă îngrozească și era destul.
Mă lua cu ea să culegem, pentru puii de curcă, frunze verzi-argintii de cătină, frunzele acelor arbuști spinoși ce creșteau din abundență, în tufișuri dezlănțuite haotic de-a lung cu gardurile ultimilor curți de pe stradă, acelea ce delimitau satul de câmp. Dar să nu credeți că mă lăsa să-mi bag mânuțele printre țepii arbuștilor de cătină. Nu, doar ea culegea frunzuțele prețioase. Protejată de mănuși culegea și urzică, spunea că aceasta are un efect miraculos asupra puilor, le dă suficient calciu încât să le întărească picioarele anemice și să-i facă rezistenți la toate bolile.
Mă duceam pe la ea încă de când eram de câțiva anișori, atâția încât puteam să o vizitez de una singură, neînsoțită. Cred că ea se apropia atunci de șaizeci de ani, poate. Bărbatul ei fusese primarul satului, erau proprietarii unei suprafețe considerabile de pământ, erau destul de înstăriți, oportunități suficiente astfel încât fetele ei să fie bine aranjate la oraș, cu casă proprie și mai ales, cu școală. Scoală făcută pe bune, prin capacitățile intelectuale, adevărate valori suverane, moștenite genetic, și nu cu banii părinților, așa cum se obișnuia în majoritatea cazurilor pe vremea aceea și pe vremurile de-acum. De fapt, obicei de când e lumea-lume, ce nu poate fi doborât.
Nu știu să spun de ce, dar am fost fascinată, am fost mult atașată, mai mult decât de propriile mele mătuși, de două dintre fetele mamei Maricuța, verișoarele mamei. Când le vizitam aveam sentimentul că sunt la mama acasă și poate mai mult, pentru că lor le puteam vorbi despre tot, chiar și despre mărturiile înăbușite-n fața mamei, ca să n-o doară. Aveau o mare înțelegere a vieții, pe ele înseși le trecuseră viața prin multe. Erau pentru mine cel mai strălucit psiholog cu care-aș fi putut interfera vreodată, erau oaza mea liniștitoare, aducătoare de echilibru. Doar la ele îmi scoteam toate vălurile, doar lor le puteam destăinui tot ceea ce mi-a ars aripile. Nu făceau decât să mă asculte, nu îmi dădeau sfaturi, nu încercau să-mi schimbe vreo traiectorie, mă ascultau cu efuziune și mă înțelegeau așa cum nimeni nu a făcut-o și nici nu cred că o va mai face cineva vreodată. Plecam de la ele cu o rază de lumină în suflet și-un mănunchi de raze în minte, ca să mi-o însenineze. Lipsa lor mă doare, anotimpul lor s-a sfârșit și a destrămat mirajul. Au plecat cu o parte din înțelepciunea lor pe alte tărâmuri, o parte din strălucirea lor magică au lăsat-o adânc sădită în copii, verii mei de-al doilea, de care simt că mă leagă niște punți invizibile și indestructibile totodată.
Am puține amintiri, neobturate de scurgerea vremii, cu Mama Maricuța. Unele din contactul direct cu ea și altele din povestirile mamei. Cică bunicul Ilie, tatăl mamei, care era fratele cel mai mic al mamei Maricuța și singurul băiat al familiei, se îndrăgostise fără leac de o fată săracă. Dar pe cât de săracă, tot pe atât de frumoasă era, cea mai frumoasă fată din sat. Lovindu-se de refuzul de neclintit al părinților lui când anunță că el se căsătorește cu Caliopia, bunicul Ilie amenință că se împușcă dacă ei îi interzic însurătoarea. Că el nu permite nimănui, cu atât mai mult unei legi nescrise, să-i dicteze cine trebuia iubit, cum și cât. Pe lângă faptul că aleasa inimii lui era dintr-o familie tare săracă, nici el nu era prea copt pentru însurătoare. Îngrijorare mare s-a produs în familie, s-au panicat toți de proximitatea morții, cum să se împuște Ilie dintr-o iubire atât de intensă, mezinul lor drag și unicul băiat, steaua polară a năzuinței lor de-a le duce numele mai departe. Vrând-nevrând, la ceas de seară, s-au urcat cu toții în șaretă și-au pornit împețit la Caliopia, cea de-o splendidă frumusețe.
-Nici mama mamei mele nu a crezut vreodată că vom ajunge noi să mergem la amărâții ăștia ca să le cerem fata!, ar fi spus oripilată mama Maricuța, replică ce a rămas de pomină în familia noastră.
-Ai grijă Ilie, să te uiți la mine și când vei vedea că mă șterg la gură, să știi că se termină orice înțelegere cu familia asta. Nu-i de noi, nu este ceea ce ne dorim pentru tine, îi mai spuse ea cu o pâlpâire de speranță.
Au ajuns la familia Caliopiei, a început mama fetei să etaleze bruma de zestre ce i-o puteau da, printre care erau și câteva perne stivuite una peste alta. În timpul discuției, micuțul teanc de perne se dărâmă. Poate chiar au fost așezate așa cu intenție, cine știe, căci prea era mare dragostea viitorilor însurăței și trebuiau ajutați cumva. Pe vremea aceea, când era pețită o fată, exista superstiția că aceasta sigur se mărită dacă stiva de zestre se dărâmă.
-Se mărită, se mărită! a strigat atunci cu veselie cineva din familia Caliopiei.
-Se mărită, la naiba! a bolborosit cu dispreț voalat mama Maricuța, cu o orgolioasă revoltă înnăbușită ca să nu o audă nedoriții viitori cuscri.
În timpul negocierilor așezate în tradiția pețitului, mama Maricuța se tot ștergea la gură, începuseră să se șteargă la gură și celelalte surori, dar în zadar. Fierberi zadarnice fără crâmpei de speranță, căci Ilie nici nu se gândea să se uite la ele. Îi tot dădea înainte cu detalii despre nunta ce negreșit trebuia să fie de o splendoare așa cum nu s-a mai văzut în satul lor.
Și poate pentru că preafrumoasa lui Caliopia venea dintr-o familie atât de săracă, avea ca mai târziu, bunicul Ilie să boteze și să cunune pe cei mai săraci oameni din sat, pe cei atât de săraci încât nimeni nu vroia să se încumetrească cu ei. Toată lumea îi refuza. Și poate că tot din acest motiv și-a îndemnat, mai târziu, băieții să se însoare cu cele mai frumoase fete chiar dacă erau sărace. Una dintre nurorile lui era atât de săracă încât a doua zi după ce au adus-o acasă la ei, a venit sora acesteia să-i dea și unicul lucru pe care-l luase la plecarea de acasă. Rochia de pe ea, căci nici aceea nu era a ei, era a uneia dintre surori. Dar asta nu era vreo piedică, avea bunicul Ilie bani destui. Important era că avea noră de o frumusețe uluitoare.
Și-a mai rămas de pomină în familia noastră spusele mamei Maricuța atunci când cineva ar fi vrut să o servească cu un pahar de vin cu sifon:
-Maricuța, vrei să bei un șpriț?, fusese ea întrebată.
-Pai, ori îmi dai vin, ori îmi dai apă!, îi răspunse ferm, fără ca ea să fie vreo băutoare.
Nu s-a dezis nici de data aceasta. Clar era o femeie dintr-o bucată, cu principii axiomatice de viață în fața cărora se destrăma orice val de superficialitate, o femeie ce nu se lăsase molipsită în nici un caz de iraționalitate a vieții, o femeie puternică căreia nu-i plăceau jumătățile de măsură, ce nu amesteca nicidecum lucruri pe care ea credea cu tărie că e un nonsens să le combini.
În egală măsură, nu pot uita rochia neagră din cașmirul cel mai fin, înflorată în superbi trandafiri mici, catifelați în irizări de roșu, cu frunzuțe verzulii, pe care la moartea mamei Maricuța, fetele ei i-au dat-o mamei de pomană. Au ales să fie neagră pentru că așa a dorit mama, dacă era să fie după placul mamei Maricuța sigur ar fi fost în culori vii, delicat pastelate.
Ori de câte ori mă duc la ai mei la cimitir, nu pot să nu merg și la locul unde ea își doarme somnul de veci, în stive de tăceri abisale, alături de părinții și bărbatul ei. Nu mă întristez, am aceeași bucurie inefabilă ca atunci când eram mică și mă duceam la ea acasă. Simt nevoia să împărtășesc cu cineva, apropiat ei, bucuria asta și atunci o sun pe nepoata ei, pe Ana care și-a petrecut toate vacanțele de vară cu ea:
-Hei, ce faci Ana? o întreb cu jovialitate. Eu sunt la mama Maricuța, i-am aprins o lumânare, am mai stat un pic de vorbă cu ea, i-am adus vești despre lume.
-Da?! Cât mă bucur! spune ea cu recunoștință și… cu un aer absorbit de strecurarea melancolică a unui vis de demult ce dezvelește multă tristețe ascunsă. Eu sunt la muncă acum, îmi spune Ana trezită din reverie. Îmi pare bine că ai reușit să ajungi și pe la ea. Aprinde-i o lumânare și pentru mine, te rog! Și iarăși simt în glasul Anei întristare…
-Bine, desigur așa o să fac. Hai, te pup și să ai o zi bună! îi spun de bun rămas, cu voioșie menită să o abată de pe calea tristeții pe care tocmai alunecase.
De cruce prind un mănunchi de floricele aidoma parcă celor ce înfloreau în abundență pe rochiile ei. Surprinzător se ivesc de nicăieri doi fluturi ce plutesc aidoma unor mesaje fericite, strecurate printr-o breșă a unui himeric paradis, și-apoi dispar brusc cu exaltări promițătoare. Mă agăț de detalii și vreau să cred, în iluziile mele, că unul îi este destinat Anei și celălalt fratelui ei, Dragoș. Celor doi nepoți favoriți ai mamei Maricuța. Îngân o rugăciune șoptită spre odihna sufletului ei și plec. Am în nări parfum de pere coapte, mireasmă de pere aurii, chemare a unei primăveri, și parcă simt un gust, gustul acela fantastic venit parcă din puritatea unui vis de primăvară îndepărtată, gustul de neuitat al compotului de pere aurii.

Citiți și Cei mari știu mai bine.

Silvia Cuzum