Toată lumea îmi discută operele şi pretind că le înţeleg, de parcă ar fi necesar să le înţeleagă, când este îndeajuns doar să iubeşti… spune părintele Impresionismului francez, mișcare artistică  ce va revigora din temelii întreaga estetică a veacului trecut.

Claude Monet (14 noiembrie 1840 – 5 decembrie 1926) își face o profesiune de credință din dăruirea față de natură, în care își proiectează idealul de frumusețe și care, la rândul ei, îi răsplătește talentul genuin, revelându-i cele mai intime detalii, de o finețe aproape imperceptibilă, cel mai adesea forme și culori, pe care ochiul său le captează cu o acuitate extraordinară. Sensibilitatea acestui artist complet îl face să se vadă parte consubstanțială universului în care s-a născut pentru a-i imortaliza fugara strălucire: Pictez aşa cum pasărea cântă, iar această deschidere spre vocea tăinuită a lucrurilor perfecte i-a compensat perioadele de cruntă depresie, sărăcie și boală prin care a fost nevoit să treacă de-a lungul vieții.

Panteist ca structură interioară, Monet se exprimă cu o sinceritate pe care numai spiritele înalte o pot aduce în fața lumii, și o modestie care trădează superioritate morală: Nu am decât meritul de a fi pictat întocmai după natură, străduindu-mă să reproduc propriile impresii faţă de fenomene trecătoare şi schimbătoare. Dincolo de cuvintele lui, un amar sentiment al trecerii ireversibile a timpului, care estompează formele și culorile atât de dragi penelului său…

Omul Monet e o ființă fragilă, pe care dezamăgirile și dubiile față de propria persoană îl dărâmă, la răstimpuri: depresia îl face să-și distrugă aproape 500 de lucrări pe care le considera imperfecte, stârnit de noile direcții avangardiste care începuseră să-și spună cuvântul, se recuperează cu greu după moartea soției, ajunge, slăbit de puteri fizice și psihice, să vadă cu greu lumea, jumătate abulic, jumătate din cauza ochilor bolnavi, și va încerca să-și ia viața, aruncându-se în apele învolburate ale Senei, pe care le pictase de atâtea ori, inspirat de vârtejurile amețitoare ale valurilor…

Obsesia apei o avusese dintotdeauna, dar în forma dătătoare de viață, lucrările pentru care a devenit cunoscut (Nuferi de apă – însumând 250 de picturi) avându-și sursa de inspirație în universul în care frumusețea se naște din cristalul pur al valurilor, răsfrângându-i etericele culori în oglinda cerului… între cele două limite, sfâșiat de timp, artistul devine un alchimist care, prin harul său dumnezeiesc, are puterea de a transforma materia în cântec și de a-i da puterea de a schimba lumea, de a o îmbogăți și de a-i revela esența de nedescris a eternității de o clipă, străfulgerată prin ochii săi…

Culorile sunt obsesia mea zilnică, bucuria şi tortura, se aude, din Empireu, vocea acestui tragic Orfeu, care a lăsat posterității o operă inegalabilă, ca semn al trecerii lui prin Valea Plângerii, din care a adunat toată frumusețea lumii și omeneasca durere a perisabilității umane, turnându-le în nuanțele Paradisului din care a coborât pe pământ. Într-un alt rai, un sat idilic, în care lumina cade mai frumos ca oriunde altundeva, într-o grădină în care totul e aranjat fir cu fir, ca senzuala doamnă în alb, soția și muza lui, să-i dezlege tainele supremei încântări. Astfel ia naștere Opera, care înseamnă Iubire, așa cum și-o asumă unul din cei mai mari artiști plastici ai Franței.

Citiți și Maria Callas: Artistul rămâne pe vecie…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.