Cei mari știu mai bine

Cei mari știu mai bine!

Este perioada aceea din an când tocmai începe vacanța de vară. Ela a terminat clasa a doua și a luat premiul întâi, cu coroniță. Nu are planuri de vacanță, ca de fiecare dată, nu își face. Nu își lasă gândurile să zboare prea departe. Știe că, visând la lucruri inaccesibile, privațiunea de acestea doare și atunci mai bine nu visează. Pentru ea, vacanță înseamnă câteva inerente responsabilități casnice și multă, multă joacă cu copiii de pe strada ei. Nu aștepta să-i pice din cer nicio minune, și totuși acum ceva imprevizibil apare și-i zădărnicește, îi scutură până și aceste anodine iluzii, îi răpune chiar și aceste insignifiante visuri.

Chiar a doua zi mama ei, cu vădită părere de rău, îi dă vestea care o descumpănește, o veste ce îi strânge inima de copil în incomensurabile cohorte de incertitudini.

-Știi că mătușa ta, Clara, vine mâine acasă de la spital? o întreabă cu o tonalitate spăsită pe Ela. În urma operației, doctorul i-a interzis orice fel de efort. O să trebuiască să te duci la ea începând de mâine și să rămâi pentru toată perioada vacanței. Trebuie să o ajuți, mamă, la treburile gospodărești, săraca de ea nu are pe nimeni.

Mama Elei este o femeie ale cărei până și cele mai îndepărtate cotloane de suflet îi sunt inundate de nemarginită bunătate și nemăsurată milă de oameni- nobile străluciri ale ființei ei. Dragostea incomensurabilă, unică, incomparabila dragoste dintre mamă și fiică interfera dezarmant, se topea într-o splendidă armonie absolută de fiecare dată când vreuna dintre ele dorea ceva de la cealaltă.

-Bine, o să mă duc, îi răspunde Ela cu solemnitate zâmbitoare, fără să intuiască în ce consistă ajutorul la activitățile administrative ale mătușii. Are deplină încredere  în ce spune mama și nu pune niciodată la îndoială corectitudinea hotărârilor acesteia, corectitudine absolutizată de o dragoste fascinator de mare.

Ela, copilul de opt ani, gândește că cei mari știu mai bine. Cu siguranță știu ei mai bine!

A doua zi, conform înțelegerii celor mari, se prezintă fără prea mare entuziasm la „jobul de vară”. Ela nu este nici încântată dar nici supărată, pentru că nu știe exact ce înseamnă toate acestea. Află curând că mirajul, abia ivit al vacanței, s-a mistuit.

Mătușa Clara nu are copii, iar soțul ei, care este tractorist la o fermă de legume din apropiere, pleacă dimineața devreme și se întoarce târziu, când coboară asfințitul la capătul zilei. Mătușa Clara are puțin sub cincizeci de ani, este al doilea copil dintre cei zece frați, copii orfani a căror mamă s-a prăpădit la câteva luni după nașterea ultimului copil. Și cum cea mai mare dintre fete era deja măritată, Clara a trebuit să-și atribuie pentru o perioadă, rolul de mamă, până când tatăl ei s-a recăsătorit cu soția unui ofițer. Aceasta și-a lăsat totul în urmă, unica fiică, statutul ei de doamnă ofițer și a ales să trăiască lângă un țăran, înstărit cei drept, dar cu zece copii. Acești copii urmau să îi păstreze până la sfărșitul vieții ei, un anumit respect venit, poate, din bănuiala că tot a rămas ea cu ceva crestături pustiitoare de suflet când și-a părăsit unicul copil ca să îi crească pe ei.

Mătușa Clara este cam zgârcită, sau poate prea calculată, ca să zic așa, altfel ar putea să plătească o menajeră, doar are cu ce! Avariția ei este deja proverbială în familia lor. Dumnezeu știe de unde i se trage calicenia aceasta, pentru că, repet, provine dintr-o familie destul de înstărită. Poate pentru că a apucat vremea foametei de după război și teama de sărăcie i-a rămas nespulberată?!

Și tot din vremurile acelea îndepărtate a rămas cu obiceiul de a-și înflori exprimarea în cuvinte împrumutate de la nemții care au fost cazați o vreme în casa tatălui ei. Bănuiesc că după nemți or fi avut și ruși, sau poate nu, pentru că în vocabularul ei nu prea întâlnești cuvinte provenite sau cu înfluiență din limba rusă. Un vocabular înrâurit poate și de zona în care fusese crescută, un sat din apropierea orașului-port Galați, în care era un veritabil amalgam de evrei,turci, greci, bulgari și alte nații, așa cum îi șade bine unui înfloritor, prosper port la Dunăre.

Ela fiind crescută de părinți mai tineri, care nu orizontul mărginit de puțina lor școală și se exprimă adecvat timpurilor, înțelege mai mult intuitiv la ce se referă mătușa Clara când folosește arhaisme precum: gologan, franc, iatac, chiler, văsar, blidar, privată, closet, poiată, pestelcă, parale și tot de astea… Bateria pentru lanternă ea o numește „încărcătoare”, când o trimite să cumpere ceva de la magazin îi spune „să dea o fugă la coperativă”.  Când, într-o zi de duminică după prânz, Ela o întreabă ce face unchiul Ilie, neștiind că acesta se tolănise în pat, mătușa Clara îi răspunde:

-Eei, ce să facă și el?! Stă cloșcă-n pat și își curăță odăile.

Ela nu pricepe nimic, holbează ochii dintr-un reflex ce nu atârna de voință, dar află mai apoi că unchiul Ilie lenevește-n pat, scobindu-și nasul. Pe cât de destinzător acest prost obicei al intimității unchiului Ilie, pe atât de dezgustător mod de ”a-ți curăța odăile”.

Și totuși nu modul de exprimare al mătușii, doldora de cuvinte nemaiîntâlnite pentru Ela, este cea mai mare dintre încercări. Este insignifiant față de tot ceea ce are de făcut. De fapt, Ela nici ea nu știe cum și după ce criterii să ordoneze înghesuiala provocărilor. Trebuie să-i calce cămășile unchiului Ilie:

-Ela, fată! Hai să-i calci o cămeșă tarului ăsta de Ilie.

Tarul de Ilie?! Oare la ce se referă mătușa Clara când îl numește „tar” pe bărbatul ei? La faptul că acesta îi este povară? La faptul că-i de belea? La faptul că-i agasant când ajunge seara acasă atât de beat încât trebuie să se spetească amândouă ca să-l dea jos din tractor, să-l aducă în casă de pe la jumătatea dealului acolo unde-și parca tractorul- pentru că jaful lui de autovehicul nu mai avea pornire a doua zi-, să îl spele musai pe cap, pe spate și pe picioare, chiar dacă „pripasul de Ilie” era beat criță? Că doar nu o să-i murdărească patul, nu?! Dar asta cu patul este altă poveste, hai să terminăm cu călcatul cămășii.

-Ela, calcă pe dos partea asta unde sunt nasturii, altfel faci cute care îl enervează pe Ilie când își încheie bunghii, zice mătușa Clara.

Nu îi este ușor Elei, se străduiește să facă treabă bună și fără să comenteze. Ea nu comentează niciodată, doar se supune regulilor celor mari, chiar dacă acestea o apasă dincolo de orice rezistentă. Așa face ea în toate cazurile. Nu comentează. Se va schimba mai târziu, când îi va fi clar ce este splendoare și ce este întunecime în această lume. Deocamdată este în lumea feerizată prin naivitatea copilăriei. Deocamdată, Ela, copilul de opt ani, gândește că cei mari știu mai bine, cu siguranță știu ei mai bine!

Cu mânuțele ei de copil, nu-i este ușor să mânuiască, pentru prima dată în viața ei, fierul de călcat și mai ales, să nu cumva să facă deranjantele cute. Cum-necum, mai mult cu chin decât altfel, termină de călcat cămașa.

Tot acum învață Ela să facă „pireu”, „borș”, să spele rufe. Da, să spele rufe cu mânuțele alea mici și fragile. Să le spele bine, să frece bine, să insiste mai ales în anumite locuri, cum ar fi la guler, la manșete sau „la subțiori”, după cum o învață mătușa Clara.

De altfel, totul devenise o predictibilă rutină, cu stereotipia ei searbădă, anostă. Trezirea era dimineața devreme, pentru că „dacă dormi mult faci gălbinare, maică!”. Și uite-așa, se vaccina Ela zilnic cu minunatul aer al dimineții încă impregnat de roua nopții. În primul rând trebuia dat drumul la „orătăniile din ogradă”, așa cum le numește mătușa Clara. Acestea se întorceau singure seara de pe câmpul unde ciuguleau iarba grasă și scurmau ziua întreagă după gângănii mici. Orătăniile nu prea îi dau de lucru Elei, doar că trebuie să măture în fiecare dimineață curtea plină de găinaț. Și tare mare îi pare curtea și tare mare și greu de manevrat îi pare măturoiul de răchită. Apoi trebuie să spele aleile din curte. Pe astea trebuie să le mai spele o dată, după prânz, în văpaia după-amiezii, în toate acele după-amiezi ale ei fără speranță. Căci „aleile se prăfuiesc și trebuie să fie curate, astfel încât să umbli desculț fără să te murdărești”. Daa…, astfel încât…, să-ți vină să îți urli disperarea. până la ultimile zvâcniri.

Mai apoi, tot dimineața devreme, aerisește camerele în care au dormit, facea paturile a căror „perini” musai trebuie să le schimbe fața de pernă de noapte, cu cea de zi. Asta este una dintre regulile mătușii Clara, o altă fixație bizară a ei, fără noimă.

Însă Ela nu comentează, nu-și permitea libertatea de a contesta ceva, se gândește că cei mari știu mai bine. Cu siguranță știu ei mai bine!

Pe deasupra, Ela trebuie să aducă apă bună de băut, bună de fiert fasolea, bună…, doar mătușa Clara mai știa pentru ce anume. Este o fântână, încadrată în gardul dinspre stradă, cu ghizdul jumătate în curte și jumătate în „uliță”, dar are apă cu gust sălciu, bună doar ca apă menajeră. Pentru spălatul rufelor și pentru apa de baie se folosește apa de ploaie, strânsă precum un leac de mare preț, în diverse ”ciubere”.

Apa bună de băut o aduce Ela de la o fântână aflată la două străzi distanță, cu o găletușă de cinci litri. Nu ar fi ea prea grea, doar că distanța este mare și Ela este nevoită să facă câteva popasuri bune, să își odihnească brațele și mai ales să nu se grăbească, să își potrivească ritmul așa încât să ajungă cu gălețica plină acasă.

Acasă, adică la mătușa Clara, acolo unde în această vacanță de vară și-a rătăcit copilăria. „Acasă” înseamnă pentru Ela cu totul și cu totul altceva, acasă își are copilăria aproape de ea, și caldă de tot. Acasă are cu totul și cu totul altă semnificație pentru Ela.

Acasă ajunge zilnic, când se înapoiază de la brutăria satului de unde ia pâine proaspătă în schimbul unui bon de pe o cartelă. Are de străbătut cale lungă de la casa mătușii Clara și până la brutărie. Sunt peste doi kilometri, iar casa Elei este aproximativ la mijlocul acestei distanțe. Trece zilnic pe acasă. Își odihnește picioarele-i prea scurte pentru un așa drum lung. Își vede mama, doar ea este acasă la ora aceea. Plânge vreo jumătate de oră de dorul incandescent al fraților și al tatălui, după cum îi spune mamei. Plânge pentru că lipsa familiei iubite o lovește în tot ce are ea mai scump. Plânge că-i lipsește joaca cu copiii de pe strada ei, plânge că nu are vacanță, plânge pentru că nu are copilărie. Dar pe acestea din urmă nu i le mai spune mamei, ca să n-o întristeze. O iubește prea mult ca s-o întristeze.

După ce și-a odihnit picioarele, după ce și-a spălat în lacrimi amărăciunea din sufletu-i de copil, își ia pâinea și pleacă. Fără cârteli, fără ajustări, fără negocieri. Că doar nu poate să-și renege angajamentele, nu? Chiar dacă acestea o țintuiesc într-un vârtej, într-o învolburare ce-i răpește toate splendorile vacanței de vară.

Trebuie să se grăbească căci ziua de vară chiar dacă-i lungă, la fel de lungă este și lista sarcinilor ei, listă ce cade zilnic pestea ea, strivind-o cu greutatea ei. Mai are multe de făcut, mai are multe de învățat și chiar dacă le învăță cu stoicism și mult prea devreme pentru vârsta ei, chiar dacă această experiență trăită până la margini depășește limitele putinței unui copil, cică „ toate astea aveau să îi prindă bine în viață”. Cică, mai târziu, toate altarele acestea de jertfă se vor cristaliza în ceva cu adevărat important ce-o va ajuta să se centreze pe propriu-i succes ca să răzbată în viață. O fi așa, n-o fi?! Cine știe?! Dacă așa spun cei mari, înseamnă că așa o fi, știu ei ce știu!

Ela, copilul de opt ani, gândește că cei mari știu mai bine, cu siguranță știu ei mai bine!

Doar că, uneori, știința celor mari te cam zdruncină și schimonosește uneori fața frumoasă a copilăriei. Doar că, uneori, știința celor mari îți poate pune la pământ primii lăstari ai vieții și chiar dacă alte mlădițe noi se vor încăpățâna să ia locul celor răpuse, și chiar dacă ai un sol fertil, tot nu mai ești întreg, ceva tot îți lipsește. Doar că, uneori, știința celor mari te poate răni adânc și riști să rămâi ușor de rănit. Pentru totdeauna.

Nu vreau să mai înșir aici tot ce a trebuit să facă Ela în cele trei luni ale ei de vacanță, luni în care i s-a părut că poartă lumea întreagă pe umerii săi. Pentru veșnicie. Ar fi multe de spus și nu vreau să mai vorbesc despre această urmă eternă de sânge, rămasă intactă, ce bântuie recurentă în amintirea unei ființe despre copilăria sa. Nu vreau pentru că-mi produce vibrații iritante căutarea unui sens acolo unde nu-i. Nu vreau pentru că toate aceste lucruri se scriu cu lacrimi, pentru că durerile nu se uită. Le târâm însângerarea după noi. Și nu vreau pentru că nici răbdare nu mai am să vorbesc despre o vacanță nenorocită, distructivă, ucigașă de candoare.

Cert este că la început de an școlar, când vara murea și ea după o vacanță moartă prematur, Ela  avea propria ei fustiță de pionier. Nu mai trebuia să împrumute ori de câte ori avea nevoie. Pentru că, dacă Ela era șefa clasei, dacă era la Panoul de onoare al școlii, dacă lua premiul întâi cu coroniță, nu însemna că trebuie neapărat să aibă propria-i fustiță de pionier. Cine spune că trebuie, cine spune că este obligatoriu?! Acum însă avea! Era aceasta cam mare, este adevărat, i-o luase cu câteva numere mai mare ca s-o aibă mai mulți ani, poate pentru toți anii, dar ce mai conta?! Acum avea! Îi cumpărase mătușa Clara, drept simbrie a trei luni de servitute. Nu o costase o avere, cam 80 de lei. Ce, credeți că vacanța de vară a unui copil costă mai mult? Cine știe?!

Ela, copilul de opt ani, gândește că cei mari știu mai bine, cu siguranță știu ei mai bine!

Silvia Cuzum