Toată tinerețea am oscilat între a crede sau nu în existența sufletelor pereche. Acum, sub greutatea anilor și a eșecului, știu ca ele există. Forma în care ni se arată, însă, e de cele mai multe ori surpinzătoare, totalmente neașteptată. Așa sfârșim trecând cu nonșalanță pe lângă sufletul predestinat sau recunoscându-l când e deja prea târziu.
Și am mai crezut că întâlnirea cu sufletul oglindit vine lin, firesc și e ușoară, simplă, fără zbatere. Tot așa cum credeam despre Fericire. Doar că lucrurile simple, care vin pur și simplu și pe care nu le dobândești în vreun fel nu au, de fapt, esență.
Sufletul pereche nu vine tiptil și nu ți se insinuează firesc în viață. Ci seamănă furtună, răvășește tot ce știai până atunci. Te scoate din lumea ta confortabilă și serenă, îți înlocuiește normalul cu necunoscutul. Dar un necunoscut care își dezvăluie treptat un gust dulceag. Cheia e să înțelegi că furtuna nu devastează, ci rearanjează. Schimbă ordinea lumii tale într-o formă superioară care să poată complimenta uniunea celor două suflete regăsite. Să ai răbdarea de a afla miezul, nectarul.
Avându-l pe Sergiu din nou în față, readus parcă de destinul care știa că am lăsat ceva neterminat în viețile noastre, mă rugam necontenit lui Dumnezeu să aibă îndurare. Să pot să-mi duc onorabil până la capăt această cruce imensă și prea grea sau să-mi redea aripile și glasurile edenice ale heruvimilor. Să mi-l redea pe Sergiu și liniștea divină a imperfecțiunii.
De cele mai multe ori oamenii au nevoie de o tragedie care să le zdruncine existența pentru a-L (re)găsi pe Dumnezeu. Eu a trebuit să ma rătăcesc în perfecțiunea viselor mele despre iubire ca să redobândesc drumul spre fericirea divină și să-l reîntâlnesc pe Dumnezeu în imperfecțiune.
Mi-am dat seama că judecasem iubirea mea pentru Sergiu nu cu ocaua mea, ci cu ocaua familiei mele, a prietenilor mei și a lumii din jur. Că trăisem și, în final, încheiasem relația mea cu Sergiu gândindu-mă nu la mine, la cât de bine îmi era mie de fapt alături de el și la ce îmi doream atunci, ci cu gândul la ei. La idealul lor de cuplu, la ceea ce își doreau ei pentru mine sau mai degrabă pentru ei, la ce era mai ușor de suportat și de digerat de ei. Probabil că ei îmi doreau, în mod sincer, dar simplist, binele. Numai că binele dorit de ei nu se potrivea cu cel dorit de mine. Iar această nepotrivire fundamentală a născut o suferință cumplită și aproape de neîndurat pentru mine.
(Fragment din romanul „Ziua Fericirii”, aflat în lucru)
Citește și Ava Marinescu. Proza-spovedanie și vindecare,de aceeași autoare.
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
