“Și spune-mi….ceea ce vezi este o poveste sau este realitatea?”

Multă vreme am trăit cu ideea că fiecare dintre noi este …așa cum îl face celălalt să fie și la un moment dat această idee a devenit un crez în sine. Însă vremea teoriilor a trecut destul de repede și am ajuns să înțeleg că nu tot ceea ce regăsim într-o carte cu enunțuri frumos formulate este și adevărat. Sau cel puțin, nu reprezintă un adevăr generic.

Există nenumărate neconcordanțe între ceea ce gândim și ceea ce afirmăm noi despre propria persoană, darămite între afirmațiile celorlalți și credințele noastre. Interesantă din cale-afară este însă discrepanța dintre ceea ce/cum credem că suntem și ceea ce/cum suntem cu adevărat.

Și nu s-a inventat încă nici o oglindă, în sensul material al cuvântului, care să dezvăluie cu acuratețe adevărata față și esență a unei persoane. Poate numai dacă pe undeva prin lume, plină de praf și încărcată de amintiri, oglinda – oglinjoară a mamei vitrege a Albei ca Zăpada așteaptă cu nerăbdare să vadă lumina secolului XXI și dacă și numai dacă, un vânator de comori ar găsi-o și ar vinde-o pe piața neagră a artefactelor…

Așadar…de câte ori ne mințim într-o zi că suntem ceea ce nu suntem de fapt? Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată, însă pentru fiecare dintre noi vine vremea când trebuie să o facem. Pentru că…oare cum am putea să afirmăm despre noi că suntem sinceri cu ceilalți, dacă nu suntem sinceri cu noi înșine? Până la urmă, ne mințim pentru a ne convinge că nu suntem atât de departe de perfecțiune deși uităm că ne-am născut să fim autentici și nu perfecți.

Într-o casă superbă prin ale cărei încăperi se perindau secole de-a valma, lăsând în urma lor mireasma anilor nobili de-altădată, tronau nestingherite și frumos pomădate tablouri și piese de mobilier încărcate de poeme și povești care îmi cereau câte un răgaz, doar ca să le ascult.

Miroseau a istorie…a natural și a viață și așteptau, fermecătoare, ca niște domnițe nemăritate din vremuri demult apuse să fie admirate și complimentate de tinerii aristocrați care ajunseseră la vârsta însurătorii. Nu aveau vreun cusur. Patina timpului în care erau învăluite disipa în aer un mister de nedeslușit. Însă ele, cu privirile duioase, mă îndemnau să mă apropii într-o neutralizare magică a timpurilor.

Fascinată de noblețea și de finețea lor, m-am oprit cu câteva dintre ele la o poveste. Dintre toate…o măsuță de toaletă cu două oglinzi, una pe tăblia sa – ale cărei margini erau gravate cu flori discrete de primăvară – iar una verticală, de o frumusețe răvășitoare, accesorizată de o parte și de cealaltă cu două luminițe în formă de lumânare, mi-a tăiat răsuflarea. Era asemenea unei contese discrete, firave și elegante care purta mândră cele mai frumoase straie lucrate cu migală în capitala modei la acea vreme, din cele mai fine țesături, însă care ascundeau în spatele lor o tărie de fier.

M-am așezat pe scaunul din fața ei și involuntar mi-am ridicat privirea spre oglinda gravată în romburi perfecte, ca și cum mă îmbia să îmi privesc fiecare bucățică în parte  din chip, cu atenție. Și m-am privit.

Iar ea m-a întrebat: “Și spune-mi….ceea ce vezi este o poveste sau este realitatea?”

Trebuie să recunosc, întrebarea m-a lovit în moalele capului. Ce aș fi putut să îi răspund? Din ce punct de vedere? Ce legătură avea întrebarea aceasta cu mine? Și fără să mă gândesc, îi răspund:

“Cu excepția unui ton mai deschis de blond, aș spune că văd mai degrabă o realitate. Însă dincolo de ceea ce se vede, se ascund multe povești….mai vesele sau mai triste, culese din realități mai vesele sau mai triste.”

Iar ea mă lămurește elegant: “Aș vrea să te privești cu atenție în aceste triunghiuri până atunci când îți vei vedea în ele eul, inima. Iar apoi să îmi răspunzi: Ceea ce vezi este o poveste sau este realitatea?”

Și am privit cu atenție, întocmai cum mi-a spus; am găsit-o împărțită în bucăți mari, iar bucățile mari în bucăți mai mici, multicolore, cu pastel-uri vii și zglobii, cu nuanțe tomnatice, pe alocuri sumbre, cu părți scăldate în roșu intens și cu altele în întuneric.

Unele se jucau în lumina razelor de soare, pe altele ploua, tuna și fulgera, altele erau înghețate iar cele mai multe pulsau a viață. Și împreună formau cea mai frumoasă paletă coloristică pe care își făceau de cap cele patru anotimpuri. Apoi am privit cu atenție carcasa. Culmea, tot ce am văzut în ea, am văzut și pe ea.

“Ei, ce ai văzut?”

“M-am văzut pe mine, așa cum nu mă vede nimeni niciodată. Cea din trecut și cea din prezent. Mi-am revăzut zilele însorite și furtunile, sângerările și regenerările, arsurile și vindecările. Am văzut cauzele amprentelor uneori supărătoare de pe chipul meu, am văzut generatorul bucuriilor și al tristeților mele, am văzut un întreg… perfect imperfect.”

Contesa a zâmbit mulțumită: “Să te privești mereu în întregul tău și niciodată să nu te minți pe tine însăți. Nu ignora niciodată ceea ce ești, chiar dacă poate ți-ai dori să fii altfel. Ești rezultatul vieții tale și singura ta stăpână. Și dacă ești în căutarea persoanei care îti poate schimba viața în mai bine, privește-te în oglindă.

Mânuiește cu migală pana de înger care te-a pictat și schimbă culorile inimii tale ori de câte ori te simți pregătită să o faci. Anotimpurile vin și pleacă și de fiecare dată schimbă ceva în noi. La final vei pleca și tu. Să lași în urma ta o pictură frumoasă, pentru ca ea să dăinuie în timp. Pentru că tu…ești timp.”

Cristina Horotan

Ești timp…

– Ce sunt? Mă macină în noaptea solitară

Întrebări juste scrise cu stropi din călimară,

Cum sunt? Mi se-ncâlcește în reverie gândul,

Privindu-mă-n oglindă că-n păr îmi bate vântul.

Ce știu? Îmi răscolesc notițele din minte

Nimic nu e real în aerul fierbinte,

Ce spun? Aleg cuvinte din cele mai frumoase,

Născute-n hipogeul inimii de mătase.

Ce fac? La confluența științei cu simțirea

Rupând din amândouă, să-mi împlinesc menirea,

Cât pot? Fiindcă talerul balanței se înclină,

Răpunând greutăți cu-aceeași pană fină.

Ce simt? Se-mparte cerul în două,  printr-un fulger

Și-mi cresc de nicăieri, albe aripi de înger.

Cum mor? Număr secunde din viața-impozitată

Cu zile de-agonie și gust de ciocolată.

***

– Cum mori? Lăsând în urmă cuvintele-adorate

Pentru toți cei ce-ți simt tainele zbuciumate,

Cum ești? Sub ambalajul de carne efemer,

Atât de transparent și totuși un mister.

Ce știi? Visele tale culese dintr-o carte

Transpuse în decoruri aduse de departe,

Ce ești? Floare de gheață în rece anotimp,

Ești tot ce vrei să fii. Ești viață și ești timp.