Învățământul confesional romano-catolic din România interbelică a fost o marcă de prestigiu pentru foștii elevi și eleve și pentru urmașii acestora prin amintirile vii lăsate în urmă peste generații. Caracterul elitist al acestor instituții de învățământ au conferit absolvenților o educație și instrucție superioară celei din învățământul de stat, un noblese oblige pe care l-au purtat cu demnitate pe parcursul întregii vieți, imprimând familiilor pe care și le-au întemeiat ulterior un model de comportament în viața privată și în societate.
Programa școlară: La începutul anilor ’20 se preconiza reducerea numărului de ore de limbi clasice pentru a face loc mai multor ore de limbi moderne în învățământul gimnazial. Acestea au fost stipulate într-o ordonanță din anul 1921 referitoare la noul plan de învățământ aprobat de principalele comunități religioase din Transilvania pentru școlile din această regiune.
eleva Margit Miko în uniforma școlară
După promulgarea legii pentru învățământul secundar din anul 1928, materiile de studiu ce se predau în gimnaziu erau împărțite în două categorii: a) Materiile literare și științifice: religia, limba română, noțiuni de limba latină, istoria românilor și istoria universală, limba franceză, geografia universală și geografia României, instrucțiunea civică, matematicile, științele fizice, chimice, naturale și agricole, noțiuni de igienă; b) Arte și dexterități. Comune: muzica, caligrafia, desenul și modelajul, educația fizică. Speciale, la băieți: lucrul manual în ateliere; iar la fete: lucrul de mână și gospodăria; aceasta din urmă se va preda numai în mod practic.
În multe licee de fete de stat, pentru anumite discipline se apela la profesori de la liceele de băieți, în lipsă de personal feminin. La școlile de călugărițe, din lipsa personalului monastic calificat pentru anumite discipline de studiu, se apela la profesoare civile din învățământul de stat. Este și cazul profesoarei de franceză de la Școala de călugărițe franciscane din Petroșani, a cărei ținută vestimentară aparte față de sobrietatea absolută a îmbrăcăminții standard a călugărițelor, atrăgea elevele. Dacă majoritatea profesoarelor aveau numele monastic (Gaudenziana, Majolina), probabil acea profesoară de franceză era doamna sau domnișoara X pe numele real, acest lucru evidențiind-o în ochii elevelor. Spre deosebire de scopul mai mult sau mai puțin declarat al școlii secundare de stat pentru fete, cea confesională avea, prin caracterul ei, ca scop, formarea viitoarelor bune catolice, soții și mame în spațiul privat sau femei cu o profesie distinctă.
Foto: din arhiva personală
Albert Miko, tatăl lui Margit, era maistru oțelar la Uzinele Titan-Nădrag-Călan aflate în proprietatea magnatului Max Auschnitt. Este cunoscută activitatea minieră intensă din zona Văii Jiului în perioada interbelică. Munca grea dar bine plătită i-a permis lui Albert Miko să își înscrie ambele fiice la această școală confesională.
În Țările Române încă din epoca fanariotă numeroase familii nobiliare angajează pentru copiii lor preceptori aduși din Franța, guvernante sau dascăli propriu-ziși, de religie catolică. Contactul zilnic, bunele maniere, prestigiul cultural, pedanteria și snobismul sunt de natură să creeze un climat special în interiorul căruia pasul de la interes la convertire e foarte mic.
Așa se face că încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea iau ființă în Țările Române zeci de pensioane conduse de profesori francezi. Pensioanele își lărgesc porțile și primesc tineret din marea și mica burghezie, atât pentru instrucție, cât mai ales pentru educație. De pe la mijlocul secolului al XIX-lea pătrunseseră în Moldova călugărițe ale Congregației Nôtre Dame de Sion, care întemeiaseră școli și pensioane în Iași și Galați. În 1898 câteva din ele sunt aduse în București, unde înființează un institut, recrutându-și elevele numai din marea burghezie. Conduc cursuri primare, gimnaziale și liceale, deschid și întrețin internate.
Limba de studiu și de conversație e franceza sau o altă limbă străină; limba română figurează ca simplu obiect de studiu. În toate aceste școli existau, desigur, ore de religie, în cadrul cărora se preda numai învățătura Bisericii catolice, chiar și elevelor ortodoxe. De asemenea, tinerele necatolice erau obligate să asiste cu regularitate la missa ce se oficia în capela școlii.
Cele două instituții de învățământ, cea din Petroșani și cea din Galați sunt în situații distincte. Dacă școala din Petroșani era patronată direct de la Budapesta, limba de predare fiind maghiara, institutul din Galați aparținea Diecezei Catolice din Iași, iar limba de predare era franceza.
Amintirile celor două eleve sunt similare – dovadă a amprentei puse pe formarea ulterioară. În ambele cazuri, educația și instrucția primite, prin calitatea lor, le-au imprimat un întreg stil de viață, maniere pe care le-au dus mai departe în familiile pe care și le-au întemeiat, educându-și copiii în spiritul educației primite în școală. Viu în memoria lor era comportamentul în timpul meselor.
Cornelia Georgescu povestea fiicei ei că fetele mâncau în refectoriu ținând câte o carte pe cap și alte două sub brațe, astfel încât acestea să nu cadă. Această poziție dreaptă și rigidă a coloanei vertebrale pe care o impunea regula “cărților” le-a călăuzit pe tot parcursul vieții.
Tot ea își amintea gardul înalt din cărămidă roșie, porți ferecate și păzite de câini mari fioroși, adevărați cerberi, care erau hrăniți exclusiv de către maicile portărese, acestea fiind singurele persoane pe care le acceptau câinii în apropiere. Profesorii bărbați aduși din școlile publice intrau la clasă obligatoriu însoțiți de câte o maică. Studiau asiduu literatura franceză clasică.
Corneille, Racine, Boileau și Molière erau reținuți printr-un joc de cuvinte ingenios: Une corneille sur un racine dans une boileau…. Apoi puneau în scenă diferite scenete cu texte din clasicii francezi, pe care le jucau fie în sala mare de spectacole a școlii, fie în alte școli. Li se cultivau talentele artistice: muzica (cor, instrument), pictura etc. Doamna Anda Lungu din Sibiu păstrează și azi vie memoria anilor de elevă ai mamei ei prin câteva tablouri pictate de aceasta pe când era elevă la Notre Dame de Sion.
„La Institutul Notre Dame de Sion, am învățat patru ani la Galați, patru ani la București. Știi cum e când ai opt-nouă ani și te duce dimineața la capelă și-ți cântă la orgă? Eu mă fac călugăriță, că e prea frumos, îi spuneam mamei. Te marchează. Întotdeauna maica-dirigintă ne ținea numai în limba franceză. Franceza e ca limba mea maternă. […] Pentru noi, elevele, mersul la această școală reprezenta o mândrie, precum și respectarea unui întreg ritual. Începând cu uniforma de clasă, precum și cea cu care ieșeam pe stradă, insigna de pe beretă, purtarea la cursuri a însemnelor specifice în culorile clasei din care făceai parte (o cruce de sidef atașată la gât, precum și o cordelieră), toate aceste detalii, pentru noi, copiii, erau foarte importante.
Ziua începea cu o scurtă gargară dezinfectantă oferită la intrare, urma o scurtă rugăciune în limba franceză făcută împreună cu diriginta clasei, după care ne puneam pe treabă […]. La încheierea unei luni de studiu avea loc o festivitate de evaluare în la grande sale, prevăzută cu un amfiteatru, un pian cu coadă și multe fotolii pe care luau loc toate maicile-diriginte de clase și care prezentau maicii-starețe rezultatele la învățătură și la purtare obținute în luna respectivă.” – din amintirile Alexandrei Zahariadi, medic pediatru, recent dispărută la vârsta de peste 90 de ani.
(Studiu de caz : eleva Margit Miko de la școala catolică franciscană din Petroșani și elevele Cornelia Georgescu și Alexandra Zahariadi de la Institutul Notre Dame de Sion din Galați)
