ce să spună, cine și când să înceapă
acest vernisaj cu pești istoviți de tăcere
sala coloanelor se umple de apă până-n bărbie
toți o așteaptă, dar ea se face că-ntârzie
bărbații din viața ei nu-i mai poartă demult sâmbetele
i-a părăsit când se băteau cu pumnii în piept
pe tine te privește cu coada ochiului
o îmbii, îi faci semne ca orbul, din depărtare
corăbiile de hârtie cară fructe exotice
ale tale au burta cusută cu apă vie
se zbenguie peștii istoviți de tăcere
foto painting the great escape
Citește și atunci am părăsit orașul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
