ce nu spui
nu s-a întâmplat
dacă nu rostești
nu există
frica, iubirea și celelalte vieți
de poftă îți plouă în cer
pe buze așterni broderii sparte
cu cât te iubesc mai mult cu-atât
alergi mai repede
un film derulat cu încetinitorul
lumina nu trece prin gura închisă
puiază cătușe la-ncheieturi și
sânul visării
alăptează brândușe
ce nu spui
nu s-a întâmplat
dacă nu rostești
nu există
foto sursa
***
„de la masa de lucru a poetului”
nu cad firimituri, nu cade nici măcar poetul răpus
de-ale iubitei priviri ca șurubelnițe
atât de fine cu care
fiece poem e bine fixat în tăblie
pentru cină
ea se așază tacticoasă față
în față cu poetul… Citește și eternitate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
