„Cel mai frumos paradox” – Miruna-Maria Miron:

Pentru mine poezia reprezintă un moment, o fărâmă din eternitate; poezia e cel mai frumos paradox, primul și ultimul gând dintr-o zi de toamnă. Poezia e aripa rănită a celor mai roșiatice iubiri. Cea mai pulsândă durere e fiica nelegitimă a poeziei.”

O declarație de pace cu sine, într-o lume anemiată de fantasmele relativității. Între ele, cel mai frumos și mai dureros paradox, cel al iubirii, acea iubire care se caută printre elementele primordiale, printre literele cu care începe alfabetul viețuirii, prin mintea și sufletul îngemănate în trupul însetat de marea iluzie a dragostei.

În lirica Mirunei-Maria Miron se desfășoară un teatru de război în care ființa feminină caută să-și explice de ce asaltul celuilalt, pretins bărbat, pretins îndrăgostit, și, prin urmare, pretins combatant, eșuează mereu într-o indeterminare care provoacă nu numai neliniște, ci și o revoltă îndreptățită. Iubirea căutată, oferită din plin, dorința nealterată de prejudecăți, se izbesc constant de incapacitatea celuilalt de a înțelege sensurile atât de evidente ale întâlnirii, și de aici se iscă starea de „derivă” în care se regăsește sufletul, contrariat de propriile așteptări.

Poezia devine, astfel, confesiune a unor stări genuine, pornire vie din centrul lumii interioare, încărcându-se pe parcurs, într-un proces al germinării suferinței, cu imagini ale realității filtrate prin prisma amintirilor. Ca într-un caleidoscop în culori sumbre, se amestecă gesturi, frânturi de conversații, trăiri mărturisite la „cald” și mai ales revelații, istorisind povestea unei experiențe labirintice din care îndrăgostiții nu și-au construit încă un plan de ieșire sau, cel puțin, un modus vivendi care să le asigure vreo speranță. Incompatibilitatea pare a fi sursa dramei interioare a eului, dar convertirea ei în materie poetică aduce cu sine posibilitatea inițierii, iar aceasta va însemna, în timpul deocamdată neiertător, o posibilitate de salvare a ființei prin asumarea trecului, rămas ca peisaj sufletesc producător de sens ontologic.

O evoluție previzibil benefică pentru literatura noastră contemporană, pentru că poemele Mirunei se înscriu în paradigma autenticității, a fiorului pur din care se naște lirica de certă valoare estetică, nutrindu-se din izvoarele orfice, acolo unde Poezia întâlnește Erosul și se prezintă în fața lumii ca experiențe modelatoare. Lectorul devine părtaș la acestea, iar impactul aduce, cu siguranță, nu numai delectare, ci și inițiere, împlinind rostul originar al artei. (Andra TISCHER)                                                          

 

 

Amiezile

Mă renăștea împreunarea noastră

Atât de febrilă,

Acest aici și acum

E paradoxal,

E pentru totdeauna.

Amiezile erau străine

De ultimul avort spontan

(Fie-ți milă

De mine, Doamne,

Oglindită-n toamna ochilor lui!)…

Amiezile pierdute,

Ale noastre.

*

                                                                        Estera Clara

Pentru el „albastru”

Nu e „blue”

Ci esență

Așa cum macii

Sunt roșii

Sânii Clarei

Înfloresc în mâinile lui

Ca-ntâia oară

Ca ultima oară

L-a privit azi Estera

Purta pe umeri

Șal din lacrimi

Doar el s-a pierdut în cer

Când a intrat Clara

În pământ.

sursă foto: google.ro

Zăpezile

Casetofonul defect de pe verandă

E de pe vremea când

Spuneai „castofon” cu degajare

Azi pun accent în amintire pe „cast”

Indiferent dac-o fi

Să afli vreodată sau nu

Că singura culoare primăvăratică

Și-a aflat moartea

În fotografiile mele alb-negru.