„Am învățat că un om n-are dreptul să-l privească pe altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice.”
Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia – d. 17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic) a fost un scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo.
Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.
*****
IN MEMORIAM … 
„Să luăm copiii în serios! Toate celelalte rezultă din asta … doar cel mai bun este suficient de bun pentru un copil.”
Zoltán Kodály (16 decembrie 1882 – 6 martie 1967) a fost un compozitor, etnomusicolog, pedagog, lingvist și filosof maghiar, creatorul metodei Kodály de educație muzicală.
În 1905 a vizitat sate îndepărtate pentru a colecta cântece, înregistrându-le pe cilindri de fonograf. În 1906 a scris o teză despre cântecul popular maghiar, „Construcția strofică în cântecul popular maghiar”. În această perioadă, Kodály s-a întâlnit cu compozitorul și compatriotul Béla Bartók, pe care l-a luat sub aripa sa și i-a prezentat câteva dintre metodele implicate în colecționarea cântecelor populare. Cei doi au devenit prieteni pe tot parcursul vieții și campioni ai muzicii celuilalt.
Toate aceste lucrări arată o mare originalitate a formei și a conținutului, un amestec foarte interesant de stăpânire extrem de sofisticată a stilului muzical vest-european, incluzând tradițiile clasice, romantice târzii, impresioniste și moderniste și, pe de altă parte, o cunoaștere profundă și respect pentru muzica populară a Ungariei (inclusiv Slovacia și România). Parțial din cauza Marelui Război și a schimbărilor geopolitice majore ulterioare din regiune și parțial din cauza unui temperament natural destul de diferit în tinerețe, Kodály nu a avut niciun succes public major până în 1923. Acesta a fost anul în care una dintre cele mai cunoscute piese ale sale, Psalmus Hungaricus, a avut prima reprezentație la un concert susținut pentru a sărbători cea de-a cincizecea aniversare a unirii lui Buda și Pesta (Suita de dans a lui Bartók a avut premiera cu aceeași ocazie.)
*****
„Acea persoană care încearcă să trăiască singură, va eşua ca fiinţă umană. Inima i se va ofili dacă nu va răspunde altei inimi. Mintea se va micşora dacă aude numai ecourile gândurilor sale, fără a găsi şi altă sursă de inspiraţie.”
Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest – d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.
In patrie, Pearl Buck devine o vedetă literară. Spre deosebire de prima ei carte publicată la New York în 1930 care trecuse neobservată, The Good Earth (Ogorul), romanul ei despre viața necăjită a țărănimii chineze, apărut către sfârșitul anului 1931, se ridica tot mai sus pe lista de bestseller-uri americane și fusese reeditată la Londra și tradusă la Paris, Roma și Berlin, și urma să vadă lumina tiparului în alte câteva capitale. La câtva timp după sosirea ei în America, romanul The Good Earth a fost distins cu premiul Pulitzer pe 1932 și se afla în curs de scenarizare la Hollywood. Uriașul răsunet al cărții se datora atât faptului că dezvăluia cititorilor realități crude, pe care scrierile lui Pierre Loti, Lafcadio Hearn, Kipling sau Blasco Ibanez le evitaseră sau le drapaseră în faldurile exotismului romantic, cât și caldei simpatii manifestate de autoare pentru năzuințele de înnoire socială ale poporului chinez.
Pearl Buck
În 1934, publică un nou roman The Mother (Mama), care se înscrie rapid pe lista marilor succese de librărie. Apoi reia personjele din The Good Earth, încheind în 1935 trilogia cunoscută sub titlul de The House of Earth (Casa de lut). În anul următor, dă la iveală biografiile părinților ei, intitulate respectiv Fighting Angel (tradusă în romnă de Mircea Eliade în 1939) și The Exile.
Doi ani mai târziu, aceste scrieri biografice împreună cu romanele ei despre satul chinezesc cuceresc sufragiile Academiei Suedeze, care-i acordă Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1938.
După 1945, abordează în romane (semnate cu pseudonimul John Sedges) personaje și realități americane, dar, după câteva eșecuri, revine la tematica chineză, unul dintre ultimele ei romane, Three Daughters of Madame Liang, publicat în 1969, afirmându-se cu succes în concurență cu scrierile prozatorilor moderni și devenind un Bestseller. Moare în 1973.
*****
“Nesuferita aroganță a ființelor umane de a gândi că natura a fost făcută numai pentru beneficiile lor este la fel de plauzibilă ca și gândul că soarele a fost aprins pentru a coace merele oamenilor și a le cultiva verzele. “
Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (n. 6 martie 1619, Paris, Regatul Franței – d. 28 iulie 1655, Sannois, Franța) a fost un dramaturg și eseist francez.
Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului.
În domeniul literar, ca influențe, a împrumutat ironia lui Molière și conceptele utopice ale unor filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella.
Viața sa aventuroasă, precum și figura originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).
În foto, scriitorul şi actorii care i-au interpretat rolul de-a lungul timpului.
*****
„Limbajul codifică și trecutul. Vrem să știm cine suntem. Pentru a ști cine suntem, trebuie să știm cine am fost. În consecință, literatura noastră scrisă în trecut, ne ancorează în acel trecut.„
Andrzej Witold Wajda (6 martie 1926 – 9 octombrie 2016) a fost un regizor polonez de film și teatru. Distins cu o serie de premii onorifice: Oscar, Palme d’Or, Leul de Aur și Ursul de Aur, Wajda este un membru proeminent al „Școlii de film poloneze” fiind cunoscut mai ales pentru trilogia sa de filme de război: Generație (1955), Canalul (1957) și Cenușă și diamant (1958).
Este considerat unul dintre cei mai renumiți regizori de film din lume ale cărui pelicule au relatat evoluția politică și socială a țării sale natale și au tratat miturile identității naționale poloneze oferind o analiză profundă a elementului universal al experienței poloneze – lupta pentru menținerea demnității sub cele mai încercate împrejurări.
Patru dintre filmele sale au fost nominalizate la Premiul Academiei pentru cel mai bun film în limba străină: Țara Promisă (1975), Servitoarele lui Wilko (1979), Omul de fier (1981) și Katyń (2007).
*****
„Faceți din viață artă mai degrabă decât artă din viață”.
David Jon Gilmour (6 martie 1946) este un muzician englez, fost membru al formației rock Pink Floyd. S-a alăturat ca chitarist și co-vocalist în 1968 cu puțin timp înainte de plecarea membrului fondator Syd Barrett. Pink Floyd a obținut succes internațional cu albumele concept The Dark Side of the Moon (1973), Wish You Were Here (1975), Animals (1977) și The Wall (1979). La începutul anilor 1980, deveniseră unul dintre cele mai vândute și mai apreciate acte din istoria muzicii; până în 2012, au vândut peste 250 de milioane de discuri în întreaga lume, inclusiv 75 de milioane în Statele Unite. După plecarea lui Roger Waters în 1985, Pink Floyd a continuat sub conducerea lui Gilmour și a lansat încă trei albume de studio.
Gilmour a lansat patru albume de studio solo: David Gilmour, About Face, On an Island și Rattle That Lock. Ca membru al Pink Floyd, a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame din SUA în 1996 și în UK Music Hall of Fame în 2005. În 2003, Gilmour a fost numit comandor al Ordinului Imperiului Britanic (CBE). În 2011, revista Rolling Stone l-a clasat pe locul 14 în lista celor mai mari chitariști din toate timpurile. Gilmour a participat la proiecte legate de probleme precum drepturile animalelor, ecologismul, lipsa de adăpost, sărăcia și drepturile omului.
*****
„Pe măsură ce îmbătrânești, se presupune că devii mai înțelept. Încerc sā o câștig fără să stau inactiv, fără să mă sprijin pe lauri. O mulțime de oameni din alte profesii sunt pensionari la vârsta mea. Îmi pasă de muzică mai mult ca niciodată.” (Lorin Maazel)
Lorin Varencove Maazel (6 martie 1930 – 13 iulie 2014) a fost un dirijor, violonist și compozitor franco-american. Maazel s-a născut din părinți evrei americani de origine rusă în Neuilly-sur-Seine, Franța.
A început să dirijeze la vârsta de opt ani și, până în 1953, a decis să urmeze o carieră în muzică. Și-a stabilit o reputație în sălile de concert din Europa până în 1960, dar, prin comparație, cariera sa în SUA a progresat mult mai încet. A fost director muzical al Orchestrei Cleveland, al Orchestre National de France, Pittsburgh Symphony Orchestra, Bavarian Radio Symphony Orchestra și New York Philharmonic. Maazel era apreciat în tehnica dirijatului, deținând o memorie vizuală deosebită pentru partituri. Fire schimbātoare și nepermisivā la repetiții, el s-a mai „înmuiat” la bătrânețe.
*****
„Dress in Blue Day” sau Ziua vestimentației albastre a fost lansată prima dată în 2009 de către Alianța împotriva Cancerului de Colon, într-o campanie internațională. Ea este menită să atragă atenția asupra pericolului acestei boli, dar și ca semn de aprecierii și empatiei față de suferința curajoasă a celor care trec prin aceasta, din nefericire.
Aveți ceva albastru asupra voastră azi?
Foto: din colecția Thierry Mugler, 1995
