Când iubirea nu-i acasă
ovidiu@stanomir
S-a întunecat. Roxana îl priveşte iar el nu ştie ce să spună, inhibat de privirea ei implacabilă. Ca şi de cuvintele ce urmează: „Nu mâine. O să te sun duminică… sau, poate, luni…“ Nu! Nu trebuie să o lase să facă una ca asta! Adânceşte şi mai mult fisura ivită între ei. Cum de este posibil? Cu numai o zi înainte dragostea lor ardea cu foc viu şi înalt. Acum de-abia mai mocneşte. Să se fi consumat? Trebuie să… Să ce? unde greşise?
„M-am gândit că aşa e mai bine pentru amândoi“. Nu se cunosc îndeajuns. Mai deloc, de fapt. Fiecare intuindu-l pe celălalt. Care, iată, este altcumva… „Te aştept mâine seară“. „De ce? şi ce să facem, dacă… “ Vocea ei sună uscat, iar în ochi îi sclipeşte o hotărâre (ce pare) de nezdruncinat. Loveşte cu o furie rece, calculată: „Mai bine să ne vedem fiecare de drumul lui. Îmi ajung problemele mele. Nu am lipsă de altele. Mă oboseşti!“ El o îmbrăţişează, şoptindu-i: „Te iubesc“. Ea îl îndepărtează. „E problema ta“. O izbitură năucitoare. De parcă l-ar fi lovit în moalele capului. „Trebuie să fiu căzut în cap să mai continui dialogul ăsta al surzilor!“, îşi zice el. Şi-l pufneşte râsul, amintindu-şi cele petrecute cu numai zece minute mai-nainte: el, atârnat cu picioarele de o bară, legănându-se, cu capul în jos, în nenorocitul ăla de „loc de joacă pentru copii“, plin de gunoaie şi de gropi, cu amenajările strâmbe şi ruginite, pierdute printre mormanele de moloz revărsate de pe şantierul de alături. I-a spus, şăgalnic: ,,Să stăm strâmb şi să judecăm drept“. S-a mai legănat de câteva ori, apoi a încercat să se prindă din nou cu mâinile de bară. Şi a căzut. Drept în cap. Roxana s-a speriat. S-a repezit la el: „Ai păţit ceva, dragul meu?“ El s-a ridicat, buimac. A făcut câţiva paşi. Nu-i venea să creadă că nu şi-a frânt gâtul sau că nu i-a crăpat ţeasta. „Noroc că bara a fost atât de joasă“, şi-a zis, apoi, înduioşat de îngrijorarea ei a îngăimat: „Nu, n-am nimic, puişor“. Pentru ca imediat să înceapă a-i povesti ce i s-a întâmplat mai demult, pe când a vrut să treacă o vale, peste un trunchi prăbuşit de-a curmezişul…
Roxana îl priveşte cu reproş: „Nu te înţeleg! De ce râzi acum? Mă derutezi!“ El redevine serios. Brusc. „Puişor, nu mai complica atât lucrurile. Nu-mi mai răstălmăci vorbele şi nu mai despica într-una firu’-n paişpe…“ Ea izbucneşte: „N-ai înţeles! Vezi că nu ne potrivim? Vezi că…“. El îi înăbuşă fraza cu un sărut, apoi cu altul şi cu altele încă. Spunându-i, într-un târziu: „Vezi, ăsta e defectul tău: vorbeşti prea mult. Uneori nici nu te gândeşti la ce spui, la consecinţele…“ „Cum adică?“ El o sărută din nou. Ea îşi pleacă bărbia în piept. „Nu, n-are rost… Acum mă simt mai mult decât singură…“ „Păi, nu suntem împreună?“ Ea suspină: „Nu. Adică da… însă… doar fizic… Crede-mă, e mai bine să nu ne vedem o vreme,… poate câteva zile,… poate câteva luni („Poate câţiva ani“, o îngână el, ranchiunos, dar nu e băgat în seamă.) …nu ştiu. Sunt atât de obosită! O să mă mai gândesc… Dar mâine seară… mâine seară să nu mă aştepţi“. „Şi când ne vedem?“ „Nu ştiu… Te sun eu“. Se depărtează. O pierde. E înspăimântător ce li se întâmplă. „Nu fă una ca asta, puişor! Te rog, nu fă asta!“, însă cuvintele lui nu par că ar mai ajunge până la ea, care, cu paşi mici, cu capul plecat, păşeşte şovăitor pe trotuar, pe când sufletele lor se îndepărtează unul de celălalt cu o viteză ameţitoare.
Orice s-ar întâmpla, o va aştepta mâine seară. Poate să-l ocărască ori să-i întoarcă spatele, fără un cuvânt.
Totuşi, el ştie că nu va fi aşa. Că se va repezi în braţele lui. Larg deschise. Că o va strânge la piept, iar ea i se va cuibări în braţe. Că se vor regăsi.
Imaginându-şi reîntâlnirea lor, Mihai se pomeneşte murmurând:
,,singurătatea…
noaptea inimii… zvârcolindu-se…
nu, nu aşa. Reia:
,,noaptea inimii zbătându-se
în colivia…
nu… Reia:
,,în cuşca de… carne
şi… fiere?
da, ba nu;
cum zicea Sábato?
,,şi… timp
– aşa, bine…
,,şi timp care sunt eu… pentru
mine… exilat în mine însumi
(asta e o idee mai veche,
dintr-o poezie
rămasă neterminată)
,,treceam prin viaţă ca printr-o
,,grădină a desfătărilor
(bine zis,
da’ parcă mai lipseşte ceva)
,,zădărniciei (?)
,,cu tine zorii trandafirii
(nu, e prea siropos, lăsăm zorii,
tăiem trandafirii)
,,speranţei şi iubirii…
(nu, nici aşa nu merge,
trebuie să caut altceva – dar ce?)
,,pe mine…
(nu, e o prostie să-l citezi aşa, anapoda, pe bădia Mihai…
de ce? doar ce facem noi altceva
decât să-l parafrazăm, iar şi iară…)
aşadar, finalul:
,,pe mine mie redându-mă“
Se opreşte, nemulţumit. Apoi: „Dacă înlocuiesc acel vag: ,,Cu tine, zorii / speranţei şi iubirii“... cu… cu ce? Cum!?! Ia să auzim: ,,înalţ către Tine / ochii mei visători / Iubirii vecinice / pe mine Ţie redă-mă“… ei da, dintr-o poezie de dragoste reiese un… Psalm. Da. Asta e – un psalm.
Şi Mihai se grăbeşte spre casă, nerăbdător să-l transpună pe hârtie. „Nu e rău. Dar… Nu, ’Psalm’ e prea mult spus. Poate fi o… o… Da. O me-ta-ni-e“.
Așadar:
singurătatea
noaptea inimii zbătându-se
în cușca de carne și timp
care sunt eu pentru mine
exilat în mine însumi
treceam prin viață
ca printr-o grădină a desfătărilor
zădărniciei.
am înălțat către Tine
ochii mei visători:
Iubirii vecinice
pe mine Ție redă-mă
Citește și non stop black friday
