când, în sfârșit, impertinența lirică demnă de unii
nebuni ce rup cojile de pe vătămata făptură a mării
m-a adus până în portul unde uitarea se-ascunde
mi-am dat seama
că locul acela nici nu există, da, nu-i!
am construit, așadar, câteva case a fost ușor
doar din ferestre și cercuri
și-n loc de tavan am zărit-o ascunsă
mi-a făcut semn stststst
să nu spui
nimănui…
foto sursa
dragoste încă păstrezi
forma oului care s-a spart
țâșnită pasăre tânără
ai coaja lipită de aripi
vei născoci
tu
fuzelajul zborului și vei fi
însuși văzduhul
un tăvălug măiastru
ce-apasă strivește… Citește și dragoste încă păstrezi
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
