Din arhiva personală a autoarei
Azi noapte m-am visat într-o sală de bal. Aceea din căminul cultural din Dedrad, satul bunicilor mei. Nu mai țin minte visul, dar m-am trezit cu amintirea sălii cu podea de lemn și ferestre mari. Cu multe trepte late la intrare care îmi dădeau senzația că sunt dintr-o poveste. O clădire impunătoare, ca un palat. Era imensă. Cel puțin așa îmi părea atunci, ruptă dintr-un basm cu prinți și prințese.
Îmi plăcea de un băiat înalt, blond cu ochi albaștri. Și el, la fel ca și mine, venea în fiecare an la bunicii lui în vacanță.
Țin minte cum, pe melodiile de blues, stăteam pe marginea sălii și așteptam să fiu invitată la dans. Uram așteptarea aia. Aveam emoții. Și aveam senzația că el știe că eu îl aștept. Că blues-ul îl obligă cumva să mă invite la dans. Eram tare sfioasă. Nu îndrăzneam să mă uit la el de teamă să nu mă trădeze privirea. Ca să nu fiu nevoită să stau mută și degeaba, mă prefăceam preocupată de altceva. Începeam să vorbesc cu prietena de lângă mine, inventam subiecte, mă făceam că-mi aranjez haina, îmi luam o scamă de pe bluză, îmi aranjam părul, îmi reglam respirația. Mă simțeam ca un animal scos la târg. Băieții erau cumpărătorii. Suverani.Veneau, făceau inventarul mărfii, scanau fetele cu privirea, le măsurau din creștet până în tălpi, puneau ochii pe una apoi se apropiau de ea impunători, la fel ca vânătorul spre pradă.
Degeaba erau mulți băieți care mă plăceau, eu mă rugam să nu care cumva să mă invite vreunul la dans. Pentru că îl așteptam pe el, băiatul blond cu ochi albaștri. Uneori, până ajungeam să dansez cu el, dansam cu tot satul.
Niciodată nu am suportat momentul de așteptare pe o melodie de blues. Dacă ai partener, e ok. Atunci când ai chef și îți place foarte mult o melodie, ai cu cine dansa.
Când nu ai partener, e altă poveste. Atunci ți-ai dori să fii cu cineva. Să nu existe acele momente penibile de așteptare. Să poți pur și simplu să te ridici de pe scaun, să-ți duci partenerul pe ring ori de câte ori simți nevoia să dansezi.
Când ești singură, trebuie să aștepți. E unul din acele momente în care femeia e neputincioasă. Dacă vine bărbatul pe care îl placi și te invită la dans, e bine. Dacă te invită altul pe care nu îl agreezi, înghiți în sec și te duci din amabilitate. Dacă nu vine niciunul, e nasol. Te-ai duce și cu cel mai hidos tip, doar să nu fi nevoită să stai pe scaun. În clipele alea te simți respinsă, urâtă, nedorită. Orgolii tâmpite. E adevărat, mai sunt și barbati care, chiar dacă își doresc enorm să danseze cu tine, nu îndrăznesc să te invite. Au și ei temerile lor, emoțiile lor.
Mai e un moment ușor penibil atunci când ești pe ringul de dans cu mai multe persoane, dansezi pe muzică disco, te desfășori după bunul plac, apoi brusc începe un blues. Tu, femeie, ce faci? Continui să stai acolo, așteptând să fii invitată de cineva? Te uiți cum se formează perechi, perechi, te fâțâi de pe un picior pe altul, încerci să eviți privirea bărbaților să nu creadă că jinduiești după un dans cu ei. Sau o ștergi elegant din ring, te grăbești să te așezi pe scaun, și te rogi să vină totuși un bărbat să te ridice.
Dacă într-o relație femeia e cea care decide, în dans cred că e un pic altfel. Bărbații sunt cei cu inițiativă. Ei aleg, ei conduc, ei țin ritmul. Femeia stă, așteaptă cuminte, acceptă dansul, îi dă mâna, se lipește de el și se lasă condusă. Bine, e și asta o calitate a femeii, ea mereu știe să se muleze, să își potrivească pașii după ai lui. Bărbatul nu cred că ar putea face asta. Nu s-ar pricepe să se sincronizeze după mișcările femeii. Nu ar ști să se lase condus de femeie în dans. Îi e suficient că face asta în viață. Dansul e al lui. De la începuturile comunităților omenești bărbatul a inventat niște mișcări ale corpului pentru invocarea unor forțe divine, pentru reușita la vânătoare, pentru confruntările tribale. Mai apoi s-a transformat în artă. Dansul pentru el e matematică. Doi pași la stânga, unul la dreapta. E schemă, ceva concret. Femeia nu calculează nimic. Trupul ei știe, simte mișcarea și se abandonează muzicii. Bărbatul are senzația că în dans el e cel care conduce. E o iluzie. Conduce pentru că așa vrea femeia, să fie cum vrea el. Și e bine că e așa. Ne place așa. Avem nevoie să ne simțim uneori dominate. În dans și în pat ne place să fim conduse, surprinse, să ne abandonăm bărbatului. Bine, nu întotdeauna lucrurile funcționează sincron. Mai suntem călcate uneori pe picioare, mai rămânem cu ochii în tavan.
Între timp s-au mai schimbat vremurile și rolurile. În muncă, femeia devine șefa bărbatului, în bucătărie el gătește sarmale. Pe ringul de dans, femeia a prins tupeu și invită bărbatul la dans. În pat, femeia a început să ceară ce vrea, cum vrea. Are inițiativă, imaginație, uneori îl domină. Bărbatului nu-i displace deloc asta. Dimpotrivă.
Nu o să uit niciodată cel mai erotic dans pe care l-am trăit vreodată.
Dar, despre asta, altădată.
Citiți și Vreau să mai cred în Moș Crăciun, de aceeași autoare.
