„Niciodată n-am coborât cu ochii plini de praf de stele, pe ghete cu puf de planetă sau pe haine cu păr de cometă”
Pe 10 iunie 1912, la mitingul aerian de la Aspern, Austria, Aurel Vlaicu câştiga cinci premii cu avionul Vlaicu II, construit de el în 1911. Dintre acestea: premiul I pentru aruncarea unui proiectil la ţintă, de la o înălţime de 300 de metri şi premiul al II-lea, pentru aterizarea la punct fix.
Pe lângă meritele inginerești incontestabile pentru care îl cunoaște orice român, și nu numai, Aurel Vlaicu îl are și pe acela de a zbura minunat printre și cu ajutorul cuvintelor pe care le mânuiește într-o plutire literară mai puțin cunoscută.
Editorial al lui Aurel Vlaicu publicat în revista Flacăra, Anul I – No. 2 – 29 octombrie 1911
”Mi se cere să scriu un articol. Nu pot să refuz. Cu toate acestea, rog să nu se uite că meşteşugul meu nu e să scriu. Eu ştiu să zbor. Din pana, ce cu silă mi se pune azi în mână, eu am făcut aripă de-nălţare. Să smulg acum din aripă o pană ca să fabric proză? După cât ştiu eu, o singură aripă poate produce pene de scris bune: aripa de gâscă. Vedeţi la ce păcăleli se expune omul nedeprins cu stilul.
”Lumea e curioasă să-ţi cunoască impresiile“ – mi s-a spus. Sunt foarte recunoscător lumii de curiozitatea cu care mă onorează. Mărturisesc însă că aş fi preferat ca lumea să se intereseze mai mult de zborurile mele decât de proza mea, care, desigur, trebuie să fie foarte plicticoasă. Dar, să nu acuz pe nimeni. Şi, mai ales să nu uităm că trăim într-o vreme când publicului îi place să petreacă văzând câini care vorbesc, oameni care latră şi aviatori care scriu. Prin urmare, să scriu.
Ce să spun? Cyrano de Bergerac, care n-a zburat niciodată, descrie admirabil zborul său între Lună şi Pământ. Înţelegeţi, prin urmare, de ce mi-e frică mie că nu voi izbuti să interesez defel cu impresiile mele pe cititorii Flacărei. Trebuie să fi avut norocul de a nu fi zburat niciodată ca să poţi descrie frumos un zbor!
Aşa pretinde Cyrano de Bergerac că s-a întors din fantastica sa călătorie în Lună. Eu, deşi am izbutit să mă ridic chiar până la o mie de metri cu aparatul meu, mărturisesc că niciodată n-am coborât acoperit de eter, cu ochii plini de praf de stele, pe ghete cu puf de planetă sau pe haine cu păr de cometă. Şi nici Calea Lactee nu mi-a stropit niciodată bluza cu laptele care-o… pavează.
În schimb, au încercat de-atâtea ori să mă stropească alţii cu noroiul pământean al răutăţii lor. Dar, să nu vorbim de necazuri. Datoria noastră este să planăm deasupra micimilor omeneşti. Şi-această datorie trebuie să şi-o îndeplinească cu atât mai mult aviatorii. Menirea lor nu e să planeze?
Impresia cea mai puternică am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Binţinţi, în Ardeal. Blériot încă nu trecuse Canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot de lemn şi nu avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice, şi aparatul s-a ridicat la vreo 15 metri înălţime, după ce a alergat câţiva kilometri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor, şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind cu foc din bice.
Bucuria cea mai mare însă am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care-mi consacra maşina. Zburasem: şi asta era principalul. Mă menţinusem sigur în aer, făcusem evoluţii neşovăielnice. Publicul care era de faţă m-a aplaudat cu entuziasm. Iar eu, după ce am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbânzii. Începusem să mă dau peste cap pe câmp de fericire. Cei din jurul meu ziceau c-am înnebunit. Şi eram, într-adevăr, nebun de entuziasm şi mulţumire.
De altfel, este într-adevăr de mirat cum omul nu înnebuneşte când zboară. Mă ridic. Şi un gol parcă se face deodată în toată fiinţa, – ca şi cum m-aş ridica foarte repede cu un ascensor. Casele, drumurile, plantaţiile prind să alerge nebuneşte în urma mea, să se depărteze din ce în ce, să se micşoreze, să devină tot mai puţin clare. Până la o sută de metri, am impresia că zbor cu un tren fulger, pe un drum fără şine, peste lucruri şi oameni. E înălţimea favorită la care-mi place să zbor. La o sută de metri nemărginirea văzduhului nu mă nelinişteşte, alergarea nebună a lucrurilor de sub mine îmi dă continuu senzaţia ameţitoare a vitezei cu care zbor… De la Cotroceni, când sunt la o sută de metri înălţime, se vede departe în zare… Văd Argeşul cum scânteiază ca o panglică de fildeş… Văd drumurile, clădirile oraşelor, pădurile cum se rânduiesc, sub înrâurirea vitezei cu care alerg, în linii paralele… Toate contururile se văd paralele de sus.
Când trec de cinci sute de metri începe să-mi fie urât. Pământul nu se mai vede decât ca o imensă movilă de cenuşă sură cu pete albe, munţii şi văile se nivelează… Confraţii zburători (ciorile şi ceilalţi… aviatori de această categorie) au dispărut cu desăvârşire… Mă simt singur şi începe să-mi fie frică… Nu mi-e frică de căderi sau accidente. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirii. Niciodată omul nu poate să aibă mai precisă impresia neantului decât când zboară mai sus de cinci sute de metri. Jos haos, sus haos. Iar zbârnâitul de bondar uriaş al motorului parcă dă un formidabil glas acestui haos.
Am trecut de 800 de metri. Alerg cu o viteză foarte mare. Şi totuşi parcă stau pe loc. În raport cu imensitatea văzduhului, viteza motorului meu dispare. Aş vrea să alerg mai repede. Încetineala asta mă enervează. Toate sforţările sunt zadarnice, însă. M-am ridicat dincolo de limita putinţelor omeneşti. Am intrat în sfera unde omul nu mai însemnează nimic faţă de infinitul atotputernic.
Să mă cobor, deci. Coborârea e mult mai plăcută decât suirea. Până la 50 de metri deasupra pământului mă cobor fără nici o teamă, cu mâinile strânse pe cârmă, cu ochii aţintiţi asupra motorului. De la 50 de metri începe să mă cuprindă frica de a nu ateriza destul de uşor. În aviaţie, spre deosebire de viaţa de toate zilele, e mai greu de coborât decât de urcat. Cât ar câştiga aviaţia dacă predispoziţia firească a omului de a se coborî şi de-a coborî totul s-ar putea aplica exclusiv în folosul aterizării!
Şi mai ales e greu de aterizat în timp de furtună. De altfel, când aerul e agitat, aviatorii evită să zboare. Eu totuşi am zburat la Braşov pe un timp foarte puţin favorabil. Bătea un vânt puternic. Aerul era neliniştit ca valurile unei mări înfuriate. Aparatul era când ridicat la înălţimi de sute de metri, când coborât până aproape de pământ. Parcă eram o minge vie cu care o mână uriaşă se juca cu o plăcere sălbatică între cer şi pământ. Când bate vântul tare, am impresia că niciodată nu vom putea stăpâni aerul.
De aceea, cred că aviaţia nu va izbuti decât să devină un foarte plăcut sport pentru vreme frumoasă. Ea nu va putea niciodată să ia dezvoltarea pe care au luat-o automobilele sau vapoarele. Şi e foarte firesc să fie aşa. Ca să zboare, omul trebuie să cucerească regiuni ce nu-i sunt destinate, cu mijloace ce nu-i aparţin.”
Aurel Vlaicu – o viață trăită pentru zbor
„De la furtul lui Prometeu, omul n’a îndrăznit încă o aventură atât de primejdioasă. Și, pe cât se pare, ca și Prometeu, omul modern va ispăși prin eterne picurări de sânge această nouă taină furată Dumnezeirei” („Impresii din văzduh” – Aurel Vlaicu în Aeronautica Română, An II, no. 7-8-9, 1923, p. 237)
foto tumblr.com
Citește și Uluială și limpezime
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
