Bunica din gândul meu, în prag de sărbători
Există în mulți dintre noi o nostalgie a sărăciei și a suferinței, în special în preajma sărbătorilor de iarnă. Chiar dacă nu a arătat și nu a fost așa, ni se face cumva dor de o bunică albă, încovoiată, cu mâini aspre și noduroase, trăind într-o casă mică, puțină, cu miros de busuioc și de lemn încins. De biscuiții și ciocolățelele ascunse în cizmele uzate, de un Moș Crăciun bătrân, înghețat, aprig uneori, puțin surd, puțin neîndurător, neînvățat cu tabletele, I-Pad-urile și toate aceste însemne de azi ale modernității.
Ni se face dor de ulițe strâmte, de picioare degerate, de sperieturi, extenuare, cruci de lemn înzăpezite, găuri în mănuși, gări fără nimeni, câini lătrând la lună, căldura adormitoare din sobe. Și de pâinea neagră muiată în apă, presărată cu zahăr, mâncată cândva, Dumnezeu mai știe dacă da, sau cum, pe lângă vreo șatră plină de puradei murdari și obraznici.
Fac parte dintre marii vinovați și incurabili nostalgici. În amintirile mele cele mai dragi nu apar hotelurile frumoase în care am tot ajuns cu părinții mei, în copilărie. Nu apar salatele mamei spectaculos ornate, prăjiturile ei sofisticate, mesele îmbelșugate, mobilele frumos lăcuite ale casei, rochițele mele cu buline și dantele în care mă îmbrăca bunica, nici scaunul cu spătar înalt și drept, pe care stăteam să-mi scriu temele.
Nici lecțiile de balet sau franceză care mi-au însoțit cam toată copilăria, nici povestirile fascinante ale lui Turgheniev, citite mie cu voce tare de mama și de mătușa Tania, la parterul blocului nostru comunist, nici cozile la sifoane, nici corul pe voci, nici șampania sărind veselă din sticlele groase.
Bunica din gândul meu e albă ca prima zăpadă, tace cu capul plecat, nu poartă eșarfe, nici blugi, nu merge la coafor, nu își injectează botox, nu poartă poșete și nu știe ce sunt călătoriile exotice. Drumurile ei s-au oprit doar acolo unde ochiul a tras linia orizontului, lângă ultima pădure.
Bunica din gândul meu trăiește cu puțin și se tot închină la icoane. Are șorț și broboadă. Nu știu cum să scap de ea și de spectrul tristeții ei. Și de sărăcia ei. Nu știu cum s-o înlocuiesc. Nu știu cum s-o învelesc cu podoabe și să-i vopsesc părul. Nu știu cum s-o duc la mall și în târgurile de Crăciun ale Europei. Nu știu cum s-o fac tonică, s-o pierd prin spa-uri și prin centrele de detox ale lumii. Nu știu cum să mi-o imaginez așteptându-mă cu midii și caracatiță, de Crăciun. Nu știu cum să-mi desenez sărbătorile de iarnă fără ea, așteptându-mă la un geam peste care ninge. Și tot ninge…
Citiți și Nu te-am iubit…
Născută la începutul sfârșitului, într-un decembrie, 1967. Scrie, la îndemnul profesorilor, de pe la 10 ani și debutează cu poezie la 16 ani ( în Revista Ramuri). Publică foarte rar, cu amânări interminabile, considerând că „mai puțin e mai mult”. De altfel, prima carte îi este publicată în secret de către Tatiana Stepa și poetul Romulus Vulpescu, care îi semnează și prefața (Rănile cuvintelor, editura Semne, 2003). Urmează Rug în octombrie, 2008, Oglinzi – 2015, apoi Oglinzi 2 – Orașul unde tace Dumnezeu, în 2016. Colaborează cu Revista Literatura de azi și alte reviste din țară și străinătate.