Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Însă proporţiile interioare ale obiectului – acelea vă spun Totul.” (C. Brâncuși)

Pe 26 mai 1920, Constantin Brâncuși a participat, la Paris, la „Festivalul Dada”, împreună cu André Gide, Paul Valéry, F. Léger, fiind unul dintre semnatarii manifestului intitulat „Contre Cubisme, contre Dadaisme”.

În plin avânt al mișcărilor avangardiste, artistul român își arată o față pe care puțini o cunoscuseră și care a produs, în rândul criticilor, cel puțin curiozitate, pentru că această atitudine de frondă nu se potrivea cu acel temperament pe care îl afișase public. Era considerat o „pasăre măiastră”, un arhetip al grațiosului tentat mereu de vocația sublimului, o fire mai degrabă reflexivă,  dedată pătrunderii în profunzime a lucrurilor, care să-i permită extragerea celor mai pure esențe.

tumblr.com

”Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.”, spunea genialul creator din Hobița noastră, care s-a dus departe de casă pentru a-și găsi liniștea eternă, tocmai la Paris…

Ce ar fi putut motiva acest gest care venea să pună sub semnul întrebării o revoluție artistică de o asemenea amploare, condusă pe cai mari de Francis Picabia, Tristan Tzara (click pe nume pentru a citi despre poet), Louis Aragon, Eluard, Breton, într-un an care se anunțase plin de evenimente pentru cercul suprarealiștilor, atât de energici și nonconformiști? Cu câteva zile înainte se publicaseră cele ”23 de manifeste dadaiste” în revista Literature… În plus, va participa, după câteva luni,  la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara.

„Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

Fără a avea pretenția de a găsi adevărul absolut din spatele acestei inedite ipostaze a unuia dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, cred că am putea găsi măcar o cheie în aflarea lui din această mărturisire a lui Brâncuși, care își construise drumul în artă ”sub mantaua” celebrului Auguste Rodin: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.” Acesta era artistul, aceasta era viziunea cu care s-a prezentat în fața lumii artistice, pe care a zdruncinat-o din temeliile unui secol teribil de agitat: arta reprezintă acea unitate infrangibilă dintre un conținut și o formă, iar artistul trebuie să fie un catalizator al ambelor dimensiuni, căci, spune el, „Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinam, le facem să clipească.”

Cu siguranță, intenției dadaiștilor de a „domestici” arta, supunând-o regulilor arbitrariului și ale unei inconsistențe la nivelul structurii de profunzime a sensurilor, trebuia să i se opună un maestru al „neliniștilor metafizice” ale creației. Ceea ce a și făcut, cu acel curaj al lui Prometeu, care n-a rezistat în fața tentației de a duce muritorilor focul sacru, pasiunea, arderea lăuntrică, pentru a-i face să vadă dincolo de lumea opacă a unui material obscur.

Negăsind calea către sensul pierdut al „cadavrelor rafinate” dadaiste, Brâncuși s-a revoltat pe moment, înainte de a-și întrupa în esențe tari idealurile artistice. Și poate, cine știe, a fost și aceasta o cale către recunoașterea de sine ca artist, către confirmarea unei vocații aflate încă stare de căutare la acel moment.

Experiențe luminatoare, necesare descoperirii lumii, în dimensiunea ei creatoare.

„În faţa tradiţiilor populare din India, vedeam apărînd aceleaşi structuri ca şi în tradiţiile populare din Europa. Cred că aceasta m-a ajutat mult să înţeleg că Brâncuşi nu a copiat creaţiile artei populare româneşti. Dimpotrivă, el s-a dus la izvorul însuşi al inspiraţiei acestor ţărani români sau greci şi a redescoperit această viziune extraodinară a unui om pentru care piatra există, stînca există, cum am spune, într-un fel „hierofanic”. El a regăsit, dinăuntru, universul valorilor omului arhaic, Da, India m-a ajutat să înţeleg importanţa, autohtonia şi, totodată, universalitatea creaţiei lui Brâncuşi. Dacă te întorci cu adevărat la izvoare, la rădăcinile care coboară pînă în neolitic, atunci eşti foarte român, sau foarte francez, şi totodată universal. Dintotdeauna m-a fascinat această întrebare: cum s-ar putea regăsi unitatea fundamentală, dacă nu a geniului uman, cel puţin a unei anumite civilizaţii indivize din trecutul Europei? Brâncuşi a reuşit să o regăsească … „
MIRCEA ELIDE – ”Încercarea labirintului” – Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet
*****
Stelian Tănase, în stilul inconfundabil, redă o întâmplare anecdotică petrecută în contextul acestui eveniment:
” La 26 mai 1920, Paris,Constantin Brâncuși participa la „Festivalul Dada”.

Iată un falus! a zis Matisse, folosind un cuvînt mult mai frust. Suntem în 1920 la Salonul independenţilor, la trecerea în revistă a lucrarilor expuse, cînd Matisse, comisarul şef al expozitiei, a exclamat ce am notat mai sus. Afirmaţia sa a provocat un imens scandal.
Unii zic că nu Matisse, ci Picasso ar fi spus aşa. Nu prea cred. Era vorba de o sculptură de Brancuşi, intitulată “Prinţesa X”. Opera a fost scoasă din expoziţie, s-a spus întîi că numai pentru vernisaj, ca să nu supere nişte priviri simandicoase şi bigote.
Apoi “Printesa X”, cf. unui ordin al prefectului de Paris, a fost înlăturată definitiv din expoziţie.
“Expunerea ei este de natură să provoace incidente”, motiva acest ordin, negru pe alb. Cîţiva artiști binecunoscuţi au protestat. Printre ei, Braque, Cocteau, Juan Gris, Picabia, Picasso, Erik Satie, etc. De teama unui scandal şi mai mare, organizatorii Salonului Independenţilor au fost nevoiţi să readucă sculptura înapoi şi să o expună pe locul iniţial.
Succesul de public a fost asigurat, toată lumea din Paris a dat năvală să vadă “”falusul” lui Brâncuşi. Nici nu era la prima reprezentare. În 1917, Brâncuşi expusese la New York şi tot scandal o marmură “ Capul Prinţesei Marie Bonaparte” ( prinţesa fusese iubita sculptorului). În 1920, era vorba de un bronz polizat.
Se pare că succesul în artă este condiţionat de scandaluri. Deşi nu era iubitor de aşa ceva, Brâncuşi nu a fost deloc scutit de ele.”

 Citiți și despre Constantin Brâncuși, aici.