Un zmeu de ultimă generație
cu nasul în vânt și colorat foarte
de basm a fost la-nceput, mai apoi,
de groază, ceva de speriat
Prin ochiul de gard le pândea joaca
prințesele nu-l luau în serios, până când
pe cea mai frumoasă
a-ncercat s-o înghită de vie
A-ntors foaia, atunci, făt-frumos
și l-a făcut
de… hârtie.
Mie, copilărie,
și ție,
ne-au mai rămas zmeie?
foto tumblr.com
Citește și A cincea dimensiune
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.