Balzac – jovial, vanitos, genial
Honoré de Balzac (1799-1850), fin observator al moravurilor societăţii franceze contemporane, înzestrat cu o personalitate puternică, pe cât de genial pe atât de vanitos, Honoré de Balzac a avut o viaţă cu suişuri şi coborâşuri la fel de vertiginoase. Creatorul Comediei umane este un nume emblematic în literatura populară franceză.
„Reprezentantul comercial şi literar al secolului al XIX-lea este el; el, geniul poetic învăluit de simboluri precum biroul unui bancher; este chiar el, omul eşecurilor mitologice, al creaţiilor hiperbolice şi fantasmagorice pe care uită mereu să le pună în lumină; marele vânător de visuri, veşnic în căutarea absolutului, el, personajul cel mai plin de curiozitate, original, cel mai interesant şi cel mai vanitos dintre personajele Comediei umane, el, acest plin de originalitate pe cât de insuportabil în viaţa de zi cu zi pe atât de încântător în scrierile sale, acest copil mare încărcat de geniu şi de vanitate, care are atâtea calităţi şi atâtea ciudăţenii încât ezităm în a le suprima pe unele de teama de a nu le pierde pe celelalte şi astfel să alterăm această incorigibilă şi fatală monstruozitate!” Tânărul poet cu trăsături firave, criticul cu posibilităţi materiale limitate, cu un umor sardonic care, în jurnalul Le Corsaire Satan din 24 noiembrie 1845, sub mantia anonimatului, îl desfiinţează pe Balzac aflat atunci la apogeul carierei literare, nu este altul decât Charles Baudelaire.
Atunci când facem referire la Balzac este destul de dificil să evităm exagerarea şi abordările succinte: el este exagerat în toate, mai ales în ceea ce priveşte munca. Colosal, puternic, jovial, prometeic, bizar şi nu în ultimul rând rabelaisian. Acest din urmă calificativ este repetat adesea, începând cu Balzac şi terminând cu Théophile Gautier (1859). Această abordare nu îi displăcea deloc lui Balzac, care îi purta lui Rabelais (personalitate marcantă a Renaşterii franceze)– „demnul său compatriot” – „l’esternel honneur de Tourayne”, eterna onoare cuvenită celor din Touraine. [1] Ba chiar a scris culegerea de povestiri Contes drolatiques (Povestiri hazlii) (1832-1833-1837), ca un omagiu adus autorului romanului satiric Gargantua şi Pantagruel. Balzac a avut grijă să nu integreze aceste povestiri Comediei umane, tocmai pentru a se distanţa de sinistroza simulată a romanticilor, a existenţialiştilor epocii, dar şi ca răspuns la epidemia de holeră care făcuse 13 000 de victime în Paris, în aprilie 1832. Astfel, „râsul este ceea ce îi trebuie Franţei”, se spunea într-un articol apărut în publicaţia La Mode din 20 februarie 1830. Mai mult decât atât, Balzac este unul dintre puţinii scriitori care au creat o punte între creaţia literară şi literatura populară.
Balzac se descrie fizic prin trăsăturile atribuite personajelor sale: Albert Savarus din romanul cu acelaşi titlu, David Séchard din Iluzii pierdute sau Wilfrid din Séraphita. De asemenea, pe Balzac îl putem recunoaşte şi în figura ambiţioasă a tânărului provincial Rastignac.
De altfel, atunci când îi plăcea să vorbească despre sine, Balzac se compara cu cei care erau mai buni decât el, iar asta se întâmpla atunci când voia să impresioneze o femeie. Iar mărturie în acest sens stă scrisoarea din 6 februarie 1844, trimisă faimoasei contese de origine poloneză Hanska (viitoarea Éveline de Balzac): „Patru bărbaţi vor fi avut o viaţă extraordinară: Napoleon, Cuvier, O’Connell, iar eu vreau să fiu al patrulea. Primul a trăit viaţa din Europa; el şi-a inoculat stilul militar; al doilea a servit unei cauze mondiale; al treilea a reprezentat un popor; eu aş fi purtat o întreagă societate în mintea mea.” De altfel, Balzac chiar a ştiut să creeze personaje romaneşti cărora le-a conferit o existenţă cu totul aparte, încât unele dintre ele au devenit arhetipuri. Iar existenţa acestor figuri romaneşti se desfăşoară pe tărâmul Comediei umane, operă al cărui titlu s-a dorit a fi un omagiu adus scriitorului italian Dante şi celebrei sale opere Divina comedie.
Creaţia lui Balzac avea în primul rând o utilitate exterioară: aceea de rambursare a „datoriei sale flotante”. Reluând unele opere deja publicate şi stabilind un program de scriere a lor, Comedia umană avea rolul de a-l elibera pe Balzac de creditorii săi. Însă ea răspundea mai ales unei necesităţi interioare: descoperirea unui principiu de scriere propriu lui Balzac, cel al „personajelor renăscute”, în sensul că de la un roman la altul ele reapar şi urmează ideea generală, şi anume că există specii sociale create după modelul speciilor de animale. „Diferenţele între un soldat, un muncitor, un administrator, un avocat, un trântor, un savant, un om de stat, un comerciant, un marinar, un poet, un sărac, un preot sunt, deşi mai dificil de sesizat, la fel de demne de luat în considerare precum cele care diferenţiază lupul, leul, măgarul, corbul, rechinul, foca, oaia”. Între 1830 şi 1842 iau naştere principiile tipice romanului balzacian.
„Înclină-te în faţa mea, căci sunt pur şi simplu pe cale să devin un geniu!”
Cu aceste cuvinte i se adresează Balzac surorii sale – Laure de Surville – atunci când îi dezvăluie nerăbdător ideea reluării personajelor, idee venită într-o dimineaţă în 1833. O lungă „scrisoare către o Străină”, datată 26 octombrie 1834, dezvăluie în amănunt intuiţia fundamentală a scriitorului. „Studiul moravurilor va arăta toate efectele sociale, fără ca vreo situaţie din viaţă, o fizionomie, un caracter de bărbat sau de femeie, vreun mod de viaţă, vreo profesie, vreo zonă socială, vreun teritoriu francez, fie că e vorba de copilărie, de bătrâneţe, de vârsta mijlocie, de politică, de justiţie să fie uitate.” Este vorba despre „reproducerea tuturor figurilor şi a tuturor poziţiilor sociale” şi de faptul de a da „o reprezentare exactă a societăţii în toate efectele sale.” […] „Astfel, omul, societatea, umanitatea vor fi descrise, judecate, analizate […] într-o operă care va fi precum O mie şi Una de Nopţi a Occidentului.” Din tot acest ansamblu arhitectural grandios va lua naştere Moş Goriot (1835), primul roman în care este aplicat principiul reluării personajelor.
Proiectul iniţial al Comediei umane cuprindea între 3 şi 4 mii de personaje şi 137 de lucrări; dintre acestea, Balzac a scris doar 91 (fără însă a le definitiva pe toate), iar din cele 2504 de personaje, 573 apar de mai multe ori. Iată câteva exemple: Eugène de Rastignac (apare de 25 de ori), Lucien de Rubempré şi Vautrin, despre care Balzac scrie în prefaţa cărţii Strălucirea şi suferinţele curtezanelor că este „un fel de coloană vertebrală care, prin îngrozitoarea sa influenţă leagă Moş Goriot de Iluzii pierdute, şi Iluzii pierdute de [Strălucirea]”.
Balzac şi-a luat modele de personaje din lumea în care a crescut; acolo a găsit din abundenţă pe acei Rastignaci, Nucingeni şi Vautrini; la fel ca modelele sale, reale sau imaginare, la fel ca toţi cei din generaţia sa, Balzac voia „să fie celebru şi să fie iubit”. Cu toate acestea, debutul său literar a fost anevoios. Primele creaţii narative publicate sub pseudonim, fără a fi toate „porcării literare”, aşa cum scria Stéphane Vachon într-un articol din revista literară Anné balzacienne din 1998, mai mult au suscitat controverse decât să convingă.
Însă Balzac nu este Baudelaire; el nu crede în literatură ca într-o nouă religie şi nu o vede ca pe singura soluţie a geniului său. Şi nu este nici Flaubert care s-a retras la Croisset pentru a-şi şlefui capodoperele. Pentru Balzac, drumurile gloriei sale se împletesc cu cele ale vieţii; iar viaţa înseamnă mai mult decât literatură. De-aceea îşi încearcă talentul şi geniul şi în alte domenii. În 1828 cumpără o tipografie, însă dă faliment şi se îndatorează pentru tot restul vieţii. Apoi cochetează cu jurnalismul, domeniu unde cunoaşte un oarecare succes. De asemenea, se consideră om de afaceri şi crede că poate să facă avere dacă se lansează în exploatări miniere în Sardeigne (1838) sau dacă plantează ananas în sera de pe proprietatea sa din Ville d’Avray. Însă acestea nu sunt decât capricii şi extravaganţe care nu fac decât ca datoriile să crească, iar presa vremii să vuiască.
Din nefericire, primele lui reuşite financiare îi dau iluzii de prosperitate şi îl fac să cumpere pe credit de la anticari tot felul de vechituri şi de antichităţi de cele mai multe ori false. În aceste extarvaganţe, Balzac s-a bucurat adesea de sprijinul femeilor cu care avea relaţii amoroase şi care compensau o lipsă de afecţiune maternă. Dintre acestea, amintim pe „Dilecta” – Laure de Berny, mamă a nouă copii, pe care a cunoscut-o în 1822 şi care i-a fost prietenă şi sfătuitoare în acelaşi timp. A urmat ducesa d’Abrantès, văduvă a mareşalului Junot, care i-a povestit despre personajele importante din vremea primului imperiu. Dar mai ales, trebuie menţionată Éveline Hanska, cea care, după ce a devenit văduva contelui Hanski în 1841 a fost de acord să îi devină soţie.
Din punct de vedere politic Balzac este conservator, temându-se de mişcările populare care, în opinia sa, nu anunţă nimic bun. „Îndrăzneala cu care Comunismul, această logică vie a democraţiei, atacă societatea pe plan moral, vesteşte că, de pe-acum, Samsonul popular devenit prudent sapă coloanele sociale în beci,în loc să le clatine în sala ospăţului” – fragment din romanul postum neterminat Ţăranii. În acest roman, personajul revelator al viziunii balzaciene asupra omului sărac, din popor este moş Fourchon, fost proprietar şi fermier.Acest Fourchon este simbolul unei întregi clase de ţărani, aşa cum copiii murdari şi needucaţi sunt simbolul cartierelor de la periferie din zilele noastre. În ciuda altor influenţe, în special cea a lui Rousseau, Balzac rămâne un moştenitor al gândirii contra-revoluţionare a lui Joseph de Maistre şi Louis de Bonald. Comedia umană a fost scrisă „în lumina a două adevăruri eterne: Religia şi Monarhia.”
Însă Balzac nu menajează totuşi nici burghezia de provincie, mulţumită de ea însăşi. Monarhistul convins a dat revoluţionarilor descrierea cea mai fidelă, critica cea mai puţin indulgentă a societăţii burgheze pe cale de a-şi impune modelul.
„Ce este Franţa după 1840? O ţară subjugată exclusiv de interese materiale, fără patriotism, fără conştiinţă, în care puterea politică nu promovează decât mediocrităţi, în care forţa brutală a devenit necesară împotriva violenţelor populare şi în care discuţia îndreptată către lucrurile mărunte suprimă orice acţiune a corpului politic, în care banul domină toate discuţiile, în care individualismul, produs îngrozitor al împărţirii moştenirilor care distruge familia, va devora totul, chiar şi naţiunea pe care egoiosmul o va duce într-o zi la invazie.” Balzac este poate un scriitor reacţionar, însă este şi unul revoluţionar.
Paul Lafargue, ginerele lui Marx, în Amintiri despre Karl Marx (1890) spunea despre acesta că „avea o asemenea admiraţie pentru Balzac, încît îşi propusese să scrie o lucrare de critică literară despre Comedia umană „de îndată ce îşi va fi terminat opera sa economică.” Comedia umană dezvăluie mecanismele unei societăţi guvernate de goana nestăvilită după bani şi după profit. În Iluzii pierdute (1837) cititorul poate înţelege eşecul tipografului David Séchard care, deşi este inventatorul unui procedeu care ar fi trebuit să-i poată permite îmbogăţirea, în final este înşelat şi ruinat de fraţii Cointet. De asemenea, este important de luat în seamă destinul parfumierului César Birotteau care urcă pe scara socială prin munca proprie, însă comite apoi o greşeală pe care va trebui s-o repare.
Datorită lui Balzac, pentru prima dată în literatura franceză, personajele romaneşti sunt descrise amănunţit, de la felul de a se îmbrăca, de a se aranja, până la culoarea părului. Simţul detaliului şi al imaginii pe care îl deţine Balzac, poate fi observat şi din celebra descriere a pensiunii de familie a doamnei Vauquer din romanul Moş Goriot. Personajele lui Balzac ţin de monada Leibniziană, sunt oglinzi ale universului balzacian şi substitute ale scriitorului, acest maestru al realismului în literatura franceză. Fără îndoială, acea particularitate a lui de a spune lucrurilor pe nume, precum şi refuzul său de a exclude din opera literară imagini şi teme ce ar putea fi considerate indecente şi lipsite de eleganţă, l-au costat alegerea sa, în 1849, la Academia franceză.
Deşi este unul dintre creatorii romanului realist, Balzac nu se mulţumeşte doar să imite realul, aşa cum însuşi afirma în Moş Goriot că „misiunea artei nu este aceea de a copia natura, ci de a o exprima.” În prefaţa romanului Pielea de sagri, el îi prezintă pe scriitori ca pe nişte vizionari care inventează adevărul.
Dacă Victor Hugo simbolizează dorinţa de a trezi prin poezie dimensiunea epică, se poate spune că adevăratul Homer al sec. al XIX-lea este Balzac.
„Pe parcursul a douăzeci de ani, Balzac a pus pe hârtie nouăzeci și șapte de opere, însumând mai bine de 11.000 de pagini. Unele erau pline de picanterii, până la granița cu pornografia. (…) Viața personală a lui Balzac a fost mai puțin ciudată, deși la fel de frivolă. A avut relații cu sute de femei, ceea ce poate fi considerată o mare reușită, dată fiind înfățișarea lui jalnică și lipsa igienei. Și cheltuia totul până la ultimul ban. Convins că ar trebui să trăiască pe picior mare, Balzac nu a făcut niciodată rabat de la această iluzie pentru a se limita la veniturile lui modeste. Prin urmare, avea veșnic datorii”... Robert Schnakenberg, ”Viața secretă a marilor scriitori” (click aici).
Citiți și Decalogul lui Dante…
