Iartă-mă și Te iubesc

”Iartă-mă” e un cuvânt balsam, dar unul dintr-o listă (scurtă !) de cuvinte greu de spus.

Povară grea poate fi sentimentul de vinovăție de care să nu te poți scutura, să nu fii în stare! – din slăbiciune și frică sau, mai detestabil, din ușurința de a o îmbrăca precum o haină asortată orgoliului. Oricum ar fi, adevărata părere de rău vine din inimă și totuși ”iartă-mă” e atât de greu de spus, ieșind de acolo cu dificultatea cu care un trandafir ar răsări din beton.

Cât despre ”te iubesc” … Baby Can I hold you?!

Se pare însă că pentru Tracy Chapman trandafirii din nobilul soi ”iartă-mă” și ”te iubesc” cresc direct din inima ei și-i oferă cu o sinceritate care te subjugă pe veci.

Îmi este și teamă să mă gândesc că, poate, nu am fi aflat asta niciodată dacă Dumnezeu nu i-ar fi plămădit din inimă o VOCE. Nici o emoție să nu te fi  încercat vreodată, zeul nepăsării să fii sau mort să fii, și tot te-ar răscoli acest timbru descriptibil doar prin simțire, căci cuvintele și-au ridicat mâinile în sus a neputință.

Puternică și gravă, dar și delicată în proporții alternante și fluide, vocea lui Tracy dezvelește un tremolo în a cărui oscilație intri de-ți tremură (și) bărbia.

O ușoară sfială și puritate în niște ochi umbriți de tristețe completează un tablou ce-și ascunde feminitatea și sensibilitatea în spatele unui ”look” dezinvolt, sobru cu accente masculine.

Când muzica (te) crește din interior

La vârsta de trei ani Tracy Chapman se juca cu ukulele (chitara aceea hawaiană mai micuță, cu patru coarde acordate în cvarte) dăruită de mama sa, o femeie de culoare ce iubea grozav muzica și-și creștea singură cele două fete într-un cartier muncitoresc, predominant negru, din Cleveland-ul anilor ’60.

A început să cânte și să facă muzică de copil, luând lecții de clarinet la școală și cântând acasă la orgă. La aproximativ opt ani scria melodii, compunând la orgă. „Au fost cântece destul de groaznice”, recunoaște ea râzând, „despre tot ce scriu copiii de opt ani. Știi, cerul … ” 

Mediul în care Chapman a crescut a învățat-o mult mai mult decât muzica și, o anume conștientizare a greutăților și strâmbătății lumii și chiar politică s-a adâncit atunci când, printr-un program de plasare a minorităților, numit A Better Chance, ea s-a înscris ca student bursier la Wooster School, o mică școală privată progresistă din Danbury, Connecticut. În ultimul an petrecut acolo, preotul școlii a făcut o colectă printre studenți și membri ai facultății și i-a cumpărat o chitară nouă, toți fiind conștienți de talentul acelei tinere care urma să spună lumii ceva. „Singura întrebare era când, pentru că nu era genul de copil care avea să facă compromisuri. Avea să aibă succes în proprii ei termeni.”

În 1982, Tracy a absolvit Wooster și a plecat la Universitatea Tufts, în apropiere de Boston, plănuind inițial să se specializeze în biologie ca apoi să urmeze o carieră de medic veterinar. Nemulțumită de programul pregătitor  a decis în cele din urmă să se implice în antropologie, cu un interes special pentru culturile din Africa de Vest. „Am vrut să studiez ceva care mă interesa și mă mișca cu adevărat …  ceva care să-mi ofere un sens vieții.”

Hmmm, asta întoarce spre mine, în notă personală, o oglindă – cu cristalul vechi și un pic zgâriat – în care mă văd cu o nostalgie, potolită acum, cântând, cu vâlvătăi, la vioară și apoi urmând matematica, fizica …

La scurt timp, scena folk din jurul Bostonului și Cambridge-ului s-a însuflețit de muzica ei, Tracy interpretând la cluburi și colegii locale, precum și pe stradă în Piața Harvard.

„Prima dată când am făcut spectacol pe stradă a fost în noiembrie, cu o seară înainte de Ziua Recunoștinței. O, Doamne, a fost o nebunie. Am rămas cu un prieten de-al meu, … nu aveam nimic de făcut și nu aveam bani. Eu cântam la chitara, iar ea (chitara) mi-a spus: „De ce nu mergi în piață să cânți?” Așa am făcut. Eram înghețată. Aproape că nu era nimeni. Am făcut douăzeci sau douăzeci și cinci de dolari și apoi am plecat și am mâncat niște mâncare chinezească!“

Dacă facem un salt – de a cărui acrobație sunt responsabile, la un loc, doar credința într-un vis, dăruirea și talentul, o s-o vedem pe Tracy pășind ”din stradă” pe scena din Kennedy Center:

… parcurgând, bineînțeles, treptele din povârnișul devenirii, căci sublimarea e posibilă doar în chimie și poezie.

Tracy Chapman a semnat un contract prima dată la Elektra Records în 1987. În anul următor, ea a lansat un apreciat album de debut, Tracy Chapman, care a devenit un hit multi-platină la nivel mondial. Albumul i-a adus șase nominalizări la Premiile Grammy – inclusiv Albumul Anului -, dintre care a câștigat trei, precum și cea mai bună interpretare vocală la pop feminin pentru single-ul „Fast Car”. A lansat cel de-al doilea album Crossroads în anul următor, care i-a adus o nominalizare suplimentară la Grammy.

De atunci, Tracy Chapman a mai avut succes cu încă șase albume de studio, care includ al patrulea album multi-platină New Beginning care a câștigat un al patrulea premiu Grammy, pentru cel mai bun cântec rock, pentru single-ul său „Give Me One Reason”.

Cea mai recentă lansare a lui Chapman este Our Bright Future, în 2008. În noiembrie 2015, Tracy Chapman a lansat Greatest Hits, format din 18 piese, incluzând versiunea live a „Stand by Me”, albumul fiind prima lansare globală de compilare a ei.

Această femeie este un muzician activ atât politic cât și social. Dar asta este o altă poveste.

Precizare de suflet

„Baby Can I Hold You” este al treilea single lansat de Tracy Chapman la sfârșitul anului 1988. Ea a reînregistrat piesa în 2000, în duet cu Luciano Pavarotti.

Așa că versiunea Baby Can I Hold You a grupului Boyzone din decembrie 1997, în ”îmbrățișarea” lui Ronan Keating care-ți oprește inima-n piept, este în fapt cântecul ei!

foto tumblr.com

Citește și  If Tomorrow Never Comes