Avem pretenții. Toți. Marea majoritate dintre noi mai avem frustrări,  complexe și invidii.  Și de fiecare dată avem ceva de comentat. Toți. Despre toți. Pentru că marea majoritate dintre noi, n-avem nicio treabă cu viața noastră care este nonsens, dar avem de îndrumat pe ceilalți cum să și-o trăiască pe-a lor. Marea majoritate dintre noi, n-avem timp pentru chestii elaborate, complicate care necesită implicare și responsabilități… nici măcar nu ne putem contura o opinie proprie pe care să ne-o susținem.

Vrem să ne pice para mălăiață direct în gură și dacă se poate să nu fim nevoiți nici măcar să întindem mâna după ea. Oamenii nu mai iubesc, oamenii se plictiSex. Acum când se poate obține satisfacția carnală dintr-un click, pentru ce să ne mai batem capul cu deschisul portierii, când datul jos al portjartierei nu mai reprezintă nici o curiozitate și nici un act vânătoresc, nicio izbândă, pentru că senzația asta se găsește pe toate drumurile, la preț de mizilic, ieftin ca braga. Hrănim animalul din noi cu carne nouă, de câte ori rage de foame și asta-i viața. Next! Ce-avem la cină, mâine? Cine mai are nevoie de iubire și de înțelegerea ei la un nivel superior?

Pentru ce să mai construim relații, căsnicii, când e mai simplu să trăim  și să ne înmulțim ca și câinii vagabonzi și nesterilizați, pe după mașini și în văzul tuturor dacă se poate. Aproape că se simt rușinați cei care mai simt fiorii dragostei, aceștia nu se mai prea încadrează în peisaj… sunt deplasați, dom le! E rușine să faci gesturi de iubire în public, să-ți împărtășești iubirea în drum… Nu se cade, maică! Vă sună cunoscut?

Așa ni s-a perpetuat specia, de înguști la minte ce suntem, unii dintre noi: nu te uita, puiule, că e rușine, îi spune mama copilului, când mergând pe stradă, dau ochi în ochi cu doi tineri îndrăgostiți, copleșiți de pasiunea unui sărut, în loc să-i spună, uite mami, ce frumos se iubesc cei doi! Dar să fii violent în văzul lumii nu mai este rușine, este cât se poate de firesc. Nu mai amintesc de înjurături, huiduieli și mitocănii; deja este ceva de domeniul SF să mergi 100 de metri pe jos și să nu dai de un asemenea rahat cu ochi. Nimeni nu se mai miră, nimeni nu mai închină crucea. Toți trec mai departe. Nu mă amestec, nu mă bag, nu-i treaba mea!

Asta este societatea în care trăim. Scapă cine poate! Trist și adevărat. Fetele tinere, dacă nu au un vocabular porno, nu sunt considerate puternice, nu sunt în tiparele din anturajul lor și astfel le scad acțiunile în superficialul lor cerc, de așa ziși, prieteni. Băieții au trecut deja de varianta metrosexualului într-o extremă a ridicolului, de fetiță cu codiță, de gleznuță epilată și de sprânceană bine definită. Mai mult, Dumnezeu nu mai încape în discuțiile nimănui, ci doar în bancuri și caricaturi. La biserică dacă mergi ești fazan, respectiv curcă… Una peste alta vrem să fim iubiți, respectați și băgați în seamă, mai ales după o vârstă, de către propriii noștri copii. Cam cum să facă ei asta, dacă n-au văzut cum și dacă n-au niciun Dumnezeu?

Cam cum să le pese, dacă singura lor grijă este să bifeze achiziția ultimelor colecții de haine, a ultimelor tipuri de telefon, a celor mai exotice vacanțe, etc pe banii părinților, bineînțeles. Ce ciorbiță, ce tocăniță, că mi se rupe unghia cu gel dacă amestec cu lingura și apoi,  dacă-mi suflă hota geana, și-mi pică în rântaș? Da, este un cuvânt din mezozoic, dă-l încolo, nu te mai chinui să-l cauți prin dex că nu mai este de actualitate decât prin te miri ce cătune, unde, tu, puiuț, n-o să ajungi vreodată! Acum mâncăm guacamole, peste care presărăm ca într-o ploaie de vară, semințe de chia.

Ce fotbal, sau baschet în curtea școlii, când toți fiii de daci au pornhub-ul la purtător și cam de-acolo își fac ei temele despre ce înseamnă să fii bărbat și cum se manevrează femeia…

Ce voiam de fapt, să zic, că am deviat de la subiect încă de la primul aliniat, este că suntem atât de departe de cum ne-a lăsat Dumnezeu! Ne-am îndepărtat de sursă atât de mult, că nici nu-i mai putem auzi chemarea, iar de trăit frumos am uitat cu desăvârșire. Am uitat și cum am vorbit, cum am aruncat cuvintele ca pe niște bolovani pe care nu-i mai putem lua înapoi, că s-au transformat în ziduri, uităm cum am lovit și cum am tăiat cu ele pe aproapele nostru și sperăm cu absurditate într-un mâine incert când vom putea îndrepta lucrurile… fără să fim conștienți că mâinele acela nu ne este promis! Oamenii uită ce-ai spus, uită ce-ai făcut, însă niciodată nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!

Gândul-cuvântul-fapta-omul. Acestea sunt verigile din lanțul care ne ține departe de prăpastia pierzaniei. Până nu-l vom primi pe Dumnezeu în casele și în inimile noastre, nimic nu se va îndrepta în viețile noastre.

Dimpotrivă, ne vom adânci într-o orbecăială din care nu vom mai ieși niciodată. Ne este rușine să spunem un Doamne-ajută, dar drăcuim cu patos! Vrem să ne fie bine și să avem pace și mai presus de toate vrem să fim iubiți, dar fără să fim noi înșine iubibili.

Dacă toată lumea ar cere pace, în loc de încă un televizor, ar fi pace. Iar dacă cineva încă mai crede că iubirea și pacea sunt niște clișee care ar fi trebuit lăsate în spatele nostru, undeva prin anii 60, asta e problema lui. Dragostea și pacea sunt eterne și absolut necesare. Oricât am încerca să ne mulțumim cu strugurii de la nivelul umerilor noștri, tot dulceața celor de sus, pe care-i mângâie soarele ne tentează, cu toate că ne amăgim singuri, spunându-ne că sunt acrii. Dar noi de fapt preferăm dulcele, amarului vieții noastre, vrem binele și mai binele nostru, în toate formele posibile și pe toate planurile.

Ne plângem că n-avem parte de așa ceva, punând totul pe seama nenorocului, dar de fapt nu suntem pregătiți să primim binele, frumosul, iubirea, pentru că habar n-avem cum să le gestionăm și ce să facem cu ele. Cine să ne și învețe? Acasă nu se văd toate acestea iar la școală nu se mai predau. Prietenii îți arată altfel de combinații și cum să fii în trend. Bunicii nu mai sunt pe-aici, ca să-și învețe nepoții Crezul, au plecat prea repede de lângă noi, povești nu ni se mai spun, părinții nu mai au timp fiindcă muncesc prin multinaționale până seara sau pe dincolo, la biserică suntem tot mai mulți neduși, sărbătorile cu verișorii la țară nu se mai petrec, sunt vremuri demult apuse, câmpurile stau nelucrate sau sunt lucrate de străini, nu se mai merge la ajutat și la clacă și oricum, ultima brumă din țăranii care au mai rămas, nu e cool deloc.

Și atunci, ne mai facem vreodată bine? Vrem să ne mai facem vreodată bine, ar fi mai corect spus? Dacă da, întoarceți-vă la bază, la simplu, la modest. Sigur mai aveți pe undeva un unchi/mătușă, vreun văr, o rudă mai îndepărtată cu mâinile brăzdate de munca câmpului, accesați de-acolo prețioasa informație despre obârșia voastră și dați-o mai departe pruncilor, atârnați icoana veche, fără sfială pe peretele casei voastre și mai uniți-vă palmele în rugăciune, nu în pumni încleștați. Răsădiți credința în ființa voastră și lăsați-o să facă minuni și să vă transforme în miracole, așa cum ați fost meniți să fiți. Am fost toți dăruiți cu iubire, dar iubirea este ca o plantă sensibilă și prețioasă. Nu poți s-o accepți și s-o uiți pe un raft undeva, gândindu-te că dacă ți s-a dat se descurcă ea și singură să supraviețuiască. Trebuie îngrijită, udată, hrănită, ținută în pământul cel mai fertil și tot cu fața către soarele cel bun. Și apoi, cu Dumnezeu înainte, spre miraculoasa înflorire a voastră!

Nihil sine Deo, chiar are aplicabilitate și efect maxim în absolut orice!

Citiți și Încurcate-s căile Domnului!