Privindu-te, ochii mei au înnebunit
Țesut-au păienjenite plase – dodecagoane de dor dogoritor
doinind în gama do minor
Paralizând circulația, rotația Pământului
Și mai ales
Pașii tăi, când se îndepărtează de mine.
Mi s-au zdrențuit palmele mângâindu-te
Fâșii lungi de mătase curg sângeriu și continuu
Paralizând circulația, rotația Pământului
Și mai ales
Pașii tăi, când se îndepărteză de mine.
Citește și Poezie, apă vie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
