(auto)cunoaștere
ai avut tu mai multe inimi, dar
eu ți-am cunoscut numai una și-am dat-o
la câini i-am privit cum își ling
botul nedumeriți de bucata cea lunecoasă
atât să fie nu ne mai dai? eram la răspântie
o căutam pe a mea o zărisem chiar pe margine
de fântână o fată scotea cerul cu ea
m-a îmbiat hai bea i-am smuls
găleata
câinilor mei nu le e sete?
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto sursa
să nu amâni, dar nici să grăbești
să nu renunți, dar nici să dai
cu capul de același perete
să nu rabzi, dar să fii răbdător
să-ți recunoști vina, dar să nu te justifici
dragostea mea, câte scrisori sau poeme încep așa?!
asta va fi despre sunetul ploii ce sparge octave în
asfaltul turnat
peste amintirea mea despre tine,
am făcut pistă
de biciclete din cele
cu coșuri albe pline cu flori
receptive la șocuri… Citește și sunetul ploii sparge octave
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
